Bizarerii de ziua culturii și identității românești

Mărturisesc că sunt un pic îngrijorat. Nu doar de rezultatele cam sărăcăcioase ale numitului minister dâmbovițean. 

Mă preocupă și angoasanta dilemă: să am eu oare dreptul, ca asiduu consumator al obiectului muncii ministerului în cauză, să consider că acest onorabil oficiu m-ar putea reprezenta și pe mine, un gazetar evreu de limbă română, deci, spre a-l parafraza pe fascinantul identificator de neromâni Nae Ionescu, pe un ”bun român”, trăind în Germania? 

Înainte de a schița o replică acestei alarmante întrebări și a-mi tăcea clanța, cum îmi vor fi dorind alegători ai partidului de aur al actualei politichii românești: s-o spunem p´a dreaptă. Ar fi trebuit să apună de mult vremurile în care, exasperați, poeții și cărturarii țării sfârșeau nebuni, ca Eminescu, alungați din țară, ca Moses Gaster, striviți de roțile tramvaiului, ca Nicolae Labiș, ori luându-și lumea în cap către Germania, ca nenea Iancu și Petru Dumitriu. 

Cel din urmă, poate cel mai talentat prozator al tuturor timpurilor de dinainte de Cărtărescu, e o probă eternă și de tot convingătoare că, în cultura română, mai puțin importă originea etnică sau religioasă a preopinentului când e vorba să fie tăiat de la porție. Și că delicatețea cu care gânditorii de limbă română din vest se comportă cu genialii lor confrați n-are limite. 

Proaspăt fugit de comuniști, după ce, parțial forțat de împrejurări, le-a slujit o vreme cu abnegație, autorul Cronicii de Familie ar fi vrut să se revanșeze, să redevină un autor civilizat și să-și publice în fine o carte onestă din exil la Gallimard. ”Ne întâlnim la Judecata de Apoi” n-a apucat să vadă însă lumina tiparului la prestigioasa editură, căci exilații români de la Paris l-ar fi expediat pe Mircea Eliade la șeful ei, pe lângă care marele istoric al religiilor ar fi intervenit persuasiv, să nu cumva să nu i se ia pâinea de la gură și să nu i se rezilieze contractul cu Gallimard. Vag uimit, francezul i-ar fi promis ilustrului prieten legionar al evreului Mihail Sebastian că se va conforma, neuitând să remarce însă că, doar cu o oră mai devreme, scaunul pe care ședea Eliade fusese ocupat de Petru Dumitriu. Or, după cum se mai relatează, Gaston Gallimard i-ar fi zis lui Eliade, potrivit unui articol apărut în EVZ sub semnătura lui Dan Ciachir, că ”Petru Dumitriu nu va mai apărea la noi, dar să ştiţi că...mi-a vorbit despre dumneavoastră cu o admiraţie cum nu mi-a mai fost dat să aud”. 

”Bine” i-a făcut Eliade. ”Just” s-a purtat cu Dumitriu, la această ”Judecată dinainte”, istoricul religiilor, dacă un ins rinocerizat în anii 30 ca Eliade, care nu regretase niciodată, public, că-și trădase infam și fără jenă cel mai bun prieten, doar pentru că nu era și nu putea fi legionar, mai putea fi admirat cu efuziuni și emfază un sfert de secol mai târziu.  

O tempora. A fost o vreme când românii mai aveau oameni de cultură infami poate, cândva, dar de anvergură universală. Un Dumitriu, un Eliade. Și alături de ei, personalități ireproșabile, ca Enescu și Eugen Ionescu. Nu că n-ar mai exista și în prezent, câțiva, acasă, ori în diaspora, repatriați în limba lor maternă, ascunși în franceza lui Cioran, în germana lui Kafka și Celan, sau în engleza lui Joseph Conrad și Nabokov. Dar azi prevalează artistul descurcăreț, când nu e muritor de foame. Artiștii, actorii, regizorii și scenariștii, ca și tot restul muncitorilor din cinematografie sunt pe drumuri. Căci au pandemie. Au lockdown. Și, colac peste pupăză, au lideri și miniștri ai culturii instruiți la cea mai cea Universitate Ecologică București, ca Bogdan Gheorghiu. Care n-are treabă cu muritorii de foame de pe ogorul culturii române. Omul are alte merite, nu neapărat cunoscute. 

De pildă, să-i ajute pe afaceriștii organizatori de evenimente. Altfel, ministrul român al culturii a respins o schemă de ajutor pentru cinematografie, pentru că „nu-și permite să ia de la teatre”. De ce nu s-o fi legat cu lanțul de gardul ministerului de finanțe ca să procure ajutoare și teatrelor, și cinematografiei? Înainte ca omul să fie propus pentru funcţia de ministru al Culturii, Gheorghiu a susţinut, la audierile din Parlament, că Institutul Cultural Român (ICR) trebuie reformat, întrucât, spus cu vorbele mele, şi-ar fi uitat rațiunea de a fi. 

Atunci, principalul culturnic al țării a devenit ad hoc inventator de limbă română. A intrat într-un dialog bizar cu Agerpres, fiind reluat tale quale de G4Media. „Aţi vorbit”, a zis el jurnaliștilor, ”de o bizaritate (sic!), cred că bizaritatea este activitatea ICR-ului de acum şi de ceva timp încoace. Acolo în mod clar trebuie limpezite lucrurile pentru că”, bla, bla, ”ICR-ul şi-a uitat menirea pentru care a fost înfiinţat, fiind doar o sursă de sinecuri”. 

Mă întreb serios: ce e cu sinecura lui? Cine oare de la PNL continuă să-și bată joc de români, ba cu Predoiu, ba cu Sorin Cîmpeanu, ba cu atâția alții? Cine a comis bizareria de a numi în fotoliul ocupat cândva de C.A. Rosetti, de Titu Maiorescu, de P. P. Carp, Dimitrie Gusti, Victor Iamandi, Mihai Ralea al ministerului zis, mai nou, auziți auziți, al ”identitătii românești”, un ins care nu prea stăpânește limba lui Eminescu, dar manifestă, raportat la artiști, cruzimea unui Țepes Vodă față de șuți și cerșetori? Dar eu oare de ce mă alertez? 

Sunt eu sigur că sunt inclus între cei cu drept să se îngrijoreze de soarta culturii române? Așa mă cred. Iar asta deși un lung șir de partide aurii pline, dacă nu de galbeni, de verzi ca laurii premiantului actual al clasei și dotate cu o mentalitate similară, de la Partidul Totul pentru Țară la PCR, de la cuzism și Garda de Fier la PUNR, PRM, PSD et eiusdem farinae, încearcă din răsputeri, de-un veac, să ne convingă, pe unii ca mine, de contrariu. 

O, mores! Curios e că, jalonând moștenirea politică a României moderne, ”patrioticele” formațiuni perindate la butoanele culturii românești i-au imprimat țării o ascensiune atât de vertiginoasă și un progres artistic atât de fulminant, încât nu s-a schimbat riguros mai nimic de la Caragiale, Eminescu, Lazăr Șăineanu, Petru Dumitriu și Nicolae Labiș încoace.