Câinii vagabonzi - între conservatori şi progresişti

Legea care permite uciderea nedureroasă a câinilor a fost adoptată marţi cu 266 de voturi ”pentru”, 23 de voturi ”împotrivă şi 20 de ”abţineri”. Sub imperiul emoţiei si febrei mediatice, majoritatea USL a votat marţi ceea ce respinsese cu ani în urmă. Iniţial proiectul care propunea uciderea cîinilor neadoptaţi fusese promovat în 2011 de PDL.

Faptul acesta este relevant pentru lipsa de sinceritate a dezbaterii politice şi pentru modul în care afectivitatea publică este exploatată după împrejurări. Politicienii au un soi de oportunism care poate fi bun câteodată, căci trece drept deschidere faţă de opiniile cetăţenilor, dar alteori e pură ipocrizie.

Dar mai interesante totuşi în acest moment sunt opiniile şi polemica publică care au însoţit procesul legislativ. Există persoane care nu îşi pun întrebări şi care în numele ”igienei” urbane nu au ezitări în a recomanda uciderea populaţiei canine. Sunt oameni ”de acţiune” care nu îşi pierd vremea cu tot soiul de sentimentalisme. Este de remarcat că sintagma ”iubitorii de animale” a devenit în gura lor o exprimare discret peiorativă.

Cât despre ”iubitorii de câini” descrierea lor nu este deloc uşoară. Ne aflăm în faţa unei sensibilităţi relativ recente şi prin excelenţă urbane, în faţa unei empatii cu viaţa animală care pare să depăşească gândirea tradiţională. Printre ei se găsesc desigur şi cei cu poziţii radicale care denunţă uciderea unui câine ca pe o crimă impardonabilă. Empatia faţă de viaţa animală a produs în occident o legislaţie specială menită să prevină suferinţa animalelor, indiferent că e vorba de animalele agricole destinate abatajului sau de cele din sfera accesoriilor, aşa cum sunt animalele de companie.

Care este sursa acestui sentiment care se află în plină expansiune şi care tinde să devină tot mai imperativ? Este greu de spus, dar antecedentele sale ar putea fi găsite în vechile tradiţii religioase ca şi în cultura aristocratică. De exemplu, în tradiţia iudaică tehnica sacrificării rituale are în vedere, potrivit comentariilor rabinice, diminuarea sau evitarea suferinţei animalului sacrificat. E o tehnică care respectă cu stricteţe anumite indicaţii anatomice. Nicio derogare de la configuraţia cuţitului folosit sau de la tehnica inciziei nu poate fi acceptată.

Musulmanii au şi ei anumite rigori legate de sacrifarea rituală. În schimb, creştinii au dereglementat sacrificarea animalelor care rămâne la dispoziţia unor profesionişti laici.

Există prin urmare indicaţii morale foarte vechi care pot fi asociate acestui imperativ al non-suferinţei. Este adevărat că uciderea fără durere a animalelor a devenit o normă legală în UE şi ca ea ar urma să fie aplicată şi în cazul câinilor rătăcitori. Dar problema câinilor a reuşit să lărgească cadrul discuţiei, căci uciderea însăşi şi nu doar eliminarea durerii a devenit obiectul preocupărilor. De altfel, de la evitarea durerii la interdicţia uciderii era doar un pas. Atunci când nu este somat de imperative vitale, omul tinde să extindă sfera preocupărilor sale morale.

Ortodoxie sau mentalitate rurală?

În România discuţia are anumite trăsături particulare şi pare plină de tot soiul de confuzii. De exemplu, a apărut o linie de demarcaţie între aşa numiţii ecologişti (deşi termenul e imprecis) care se opun uciderii câinilor, solicitând măsuri alternative şi între conservatorii creştini ortodocşi care par să nu manifeste nicio empatie faţă de viaţa animală, raliindu-se poziţiei intransigente. Opoziţia acesta (tipică pentru societatea românească) ar fi greu de explicat dacă nu o aşezăm într-un context mai larg. Cercurile tradiţionaliste din România poartă de multă vreme o polemică cu stânga liberală care se pronunţă printre altele pentru liberalizarea avortului. Or, câtă vreme militanţii pentru drepturile animalelor par să se identifice cu aceeaşi stângă anti-tradiţionalistă şi militant atee, ”iubitorii de câini” sunt la rându-le confundaţi cu linia progresistă. Remus Cernea, de pildă, militează împotriva Bisericii, se pronunţă pentru libertatea totală a avortului şi totodată se opune uciderii câinilor.

Reacţia este pe măsură: iată o probă, extrasă dintr-un comunicat recent al unei asociaţii conservatoare: ”Repetăm solicitarea expresă adresată deja Comisiei care întocmeşte propunerea legislativă de revizuire a legii fundamentale, de a elimina aberaţia juridică introdusă la art. 35 (4), anume „interzicerea relelor tratamente aplicate animalelor”. Prin acest amendament, aşa-zisele „drepturi ale animalelor” sunt ridicate la rang de principiu constituţional. Or, acest lucru este total nepotrivit, dat fiind rolul şi cadrul Constituţiei. Există deja o lege în acest sens, care prevede un cadru normativ suficient pentru această problematică, precum şi o „Poliţie a animalelor”. Adoptarea unui astfel de amendament ar fi strigătoare la cer, în condiţiile în care în România fiinţele umane nenăscute nu beneficiază de nici un drept, iar persoanele, după cum vedem, nu îşi pot exercita corespunzător dreptul la viaţă din cauza pericolului pe care îl reprezintă unele animale”. (Asociaţia pro Vita Bucureşti).

Atâta vreme cât viaţa omului pare să fie pusă în balanţă cu viaţa animală, grija faţă de protejarea câinilor vagabonzi pare, într-adevăr, vinovată. Dar cele două probleme nu ar trebui puse pe acelaşi plan. Problema câinilor şi problema avortului nu se întâlnesc în realitate niciodată şi tratarea lor în aceeaşi frază pare efectul unei confuzii. Pe de o parte ”progresiştii” sunt prin definiţie eclectici şi amestecă indistinct tot felul de subiecte. Iar pe de alta tradiţionaliştii poartă la rândul lor straturi şi straturi de idei care amestecă învăţătura religioasă cu tradiţii sociale particulare.

Citatul de mai sus exprimă o confuzie foarte răspândită care are probabil ca sursă nu atât educaţia religioasă cât o mentalitate rurală românească, care se arată pe mai departe reticentă faţă de sensibilitatea urbană, fie ea ecologică, anti-utilitaristă, estetica şamd. Dacă în privinţa combaterii avortului Asociaţia Pro Vita a avut în ultimii ani o contribuţie remarcabilă, în ce priveşte câinii vagabonzi exprimă mai curând simple prejudecăţi rurale, fără temei teologic.

Iată de ce ar fi folositor totuşi un referendum, căci ar putea prilejui discuţii extinse capabile să lămurească aceste chestiuni care vor dobândi pe viitor o acuitate tot mai mare.