Vom avea un guvern cazon sau unul de mucava 

Azi, la vremea prânzului cel mare, a ieșit în sfârșit fum din coșul Palatului Cotroceni. Avem un premier desemnat în persoana domnului Nicolae Ciucă, a anunțat apăsat președintele Iohannis ceea ce se știa de săptămâni bune, din momentul în care PSD a fost invitat la guvernare de către președinte, e adevărat, nu printr-o ieșire publică, ci de după perdelele puterii prezidențiale. Triumfalismul mascat din vocea șefului statului a sunat ca binecunoscutul „Habemus papam“.

Generalul Nicolae Ciucă a mers azi la Palatul Cotroceni cu legitimația de prim-ministru în buzunarul vestonului. Că va fi desemnat premier de Klaus Iohannis era previzibil, cum la fel de previzibil a fost, în toată perioada negocierilor dintre PNL, PSD și UDMR pe împărțirea ministerelor și a secretarilor de stat, că generalul pensionat, care beneficiază, ca toate cadrele armatei, de o pensie nesimțită, nu va avea nici un cuvânt de spus. 

Conform uzanțelor politicii dâmbovițene, nici un premier postdecembrist nu a avut mână liberă în a-și forma o echipă guvernamentală. Toți au acceptat galeria portofoliilor stabilită de partide ori de alianțele politice. Nici un premier desemnat nu a avut demnitatea de a se opune uzanțelor politicii dâmbovițene de a depune în brațele șefului executivului o echipă negociată și parafată de partide ori de coaliții. Cel de-al 60-lea prim-ministru desemnat în perioada de după dictatura PCR, Nicolae Ciucă, nu face excepție de la regulă.  

Dacă ne raportăm la sondajele de opinie care arată că românii gratulează Armata cu peste 60% încredere, imediat după Biserică, în timp ce Guvernul abia dacă adună 13 procente, am putea da frâu demersului optimist cum că generalul Ciucă ar mai aduna niște procente în ceea ce privește încrederea populației în executiv. 

Românii măsoară de regulă oameni, iar nu instituții, măsoară funcții, iar nu echipe care să răspundă solidar nevoilor și aspirațiilor lor. Și asta, pentru că președinția s-a încuibat de-a lungul timpului în personaje precum Iliescu, Constantinescu, Băsescu, iar acum în Iohannis. Pentru că Guvernul României s-a tradus de-a lungul timpului în personajele Văcăroiu, Năstase, Ciorbea, Radu Vasile, Tăriceanu, Ponta, Dăncilă, Cioloș, Orban, Cîțu, Ciucă. 

De azi începând, guvernul se va numi Ciucă, iar dacă sceneta coaliției PNL-PSD-UDMR de a da primul-ministru prin rotație va avea zile, vom avea și guvernul Ciolacu. Poporul reduce instituțiile de forță ale statului la șefii care le conduc. Nimic neobișnuit, având în vedere lipsa crasă de educație politică a locatarilor României postdecembriste, dar și dictatul arendașilor puterii politice.

Minciuna politicienilor are picioare scurte, fie ei și foști generali de armată, ca în cazul premierului desemnat Nicolae Ciucă, cel care în urmă cu trei ani, când încă era general activ cu patru stele, declara în poziție de drepți: „Nu voi face politică. Consider atât de sfântă onoarea şi demnitatea de a fi fost şeful Statului Major al Apărării încât, indiferent de ceea ce mi s-ar propune, nu voi face altceva“. Uite că a făcut. Să fi executat un ordin al președintelui Iohannis? Înclin să cred că întrebarea este retorică.

Lecția neînvățată a eșecului alianțelor politice

În România, coalițiile și alianțele dintre partide nu au stat niciodată sub semnul unor angajamente politice ferme cu scopul de a guverna pentru țară, iar nu pentru interesele mafiei transpartinice. Atâta timp cât partidele care au format aceste alianțe și s-au aflat la cârma puterii politice s-au înțeles în ceea ce privește furtul la drumul mare din visteria țării, altfel spus, atâta timp cât hoția s-a împărțit direct proporțional cu ponderea fiecărui partid într-o alianță politică aflată la cârma puterii, aceste trusturi politice care au condus România au rămas în picioare. 

Dar de fiecare dată când un partid sau altul a vrut mai mult, de fiecare dată când șperaclul hoților politici nu a mai funcționat la unele uși încuiate, coalițiile s-au rupt. Cauzele nenumăratelor crize politice nu au fost niciodată legate de principii politice contondente, de ideologii, de revelații cum că o coaliție la guvernare ar fi contra naturii. Atâta vreme cât ideologiile de stânga sau de dreapta au fost și sunt doar etichete formale, atâta vreme cât în trei decenii scena politică nu a fost capabilă să producă un partid politic de dreapta, cum se pretinde a fi PNL, sau un partid politic de stânga, cum încearcă PSD să-i prostească pe acoliții fără prea multă minte, circul politic autohton dă spectacole cu intrare liberă pentru toți enoriașii care sunt convocați la urne din patru în patru ani.

Între șahul politic și partidele de barbut 

„Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani FSN să se afle și la stânga, și la dreapta eșichierului politic“, a spus președintele PNȚCD Corneliu Coposu în urmă cu exact 25 de ani.

Aici ne aflăm. Și ne vom afla în continuare, până când politica centralistă a partidelor va rămâne ce-a fost și până acum. Provincia nu are nici un cuvânt de spus în fața liderilor de la București. Desigur, nu mă refer la baronii locali care formează infrastructura cârdășiei în ale politicii de cadre a partidelor, fie ele de „stânga“ sau de „dreapta“, politică de cadre însușită alfabetic după modelul comunist. Înțeleg prin vocea provinciei recrutarea de către partide a unor profesioniști, a unor oameni respectați în mediile lor și care ar fi dispuși să pună umărul la scoaterea țării din marasmul cronicizat în care se află, promovat de Iliescu-FSN și întreținut, fără excepție, de partidele fără o ideologie asumată și aplicată în exercițiul puterii.

Ce poate fi mai concludent în sensul celor spuse decât migrația politicienilor de la un partid la altul fără a avea nici o tresărire în fața electoratului care i-a votat? Ce poate fi mai abject decât schimbarea carnetului de partid doar pentru a obține o funcție în angrenajul puterii? Ce poate fi mai revoltător decât amnistia morală pe care un dumnezeu orb la problemele oamenilor o aplică politicienilor întru propășirea hoției pe care tot ei o legiferează?

Alianțele politice în România nu vor putea fi soluții viabile de exercitare a puterii politice decât din momentul în care partidele își vor face curățenie în propria ogradă și își vor asuma ideologiile pe care de treizeci de ani doar le clamează.