Coronavirus – un cutremur de 7,2 pe scara Richter

O bună parte din măsurile impuse de guvern, primării sau de alte instituții publice și private odată cu apariția primelor cazuri de infectare cu coronavirus sînt percepute de români ca fiind excepționale, în afara normalității. Numai că o serie de decizii de prevenție împotriva răspîndirii Covid-19 ar fi trebuit să facă parte, și nu de ieri de azi, din normalitate, să se constituie în normele care guvernează o societate civilizată, impusă cu biciul domniei legii cu sute de ani în urmă în orice țară democrată – europeană, de peste Atlantic sau de oriunde din lume.

Civilizația și mentalitatea popoarelor se arată în întregul lor cu precădere în fața dezastrelor, dar și a marilor chemări de a fi împreună, de exemplu de ziua națională a unei țări. La noi e altfel (o detaliere a hiatusului nostru comunitar a făcut-o Lucian Boia în „De ce e România altfel“, carte înjurată copios inclusiv de intelectualitatea recentă la apariția ei). E suficient să ne reamintim cum în fața inundațiilor sau a furtunilor de zăpadă sătenii, mai ales tinerii, se uitau de pe margine cu interes și cu o sticlă de alcool în mînă cum militarii se luptau cu furia apelor sau înfruntau, înghețați pînă-n măduva oaselor, nămeții. În celălalt caz, cînd sărbătorim ziua națională, „mîndria de a fi român“ se traduce în rîuri de alcool și, chiar dacă sîntem în plină iarnă, în nelipsitele grătare cu mici și cîrnați care fumegă în piețele orașelor.

Normalitatea văzută ca stare de urgență

Guvernul de la București a luat măsuri drastice de prevenție a răspîndirii coronavirusului. La ora la care scriu, numărul persoanelor infectate cu Covid-19 a ajuns la 68. Patru cazuri raportate astăzi au avut contact direct sau indirect cu fostul ofițer M.A.I. internat inițial la Spitalul Gerota și care se află acum, în stare critică, la Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş“ din Capitală. Conform presei de la București, 13 persoane au fost infectate în urma contactului direct sau indirect cu fostul ofițer care a mințit personalul spitalului că nu plecase din țară, deși venise din Israel și era purtător al virusului.  

Faptul că toaletele unor instituții publice sau private, primării, cămine studențești care nu au fost închise, dar și ale multor spitale și policlinici sînt acum „dotate“ cu hîrtie igienică, săpun lichid și prosoape de șters pe mîini este privit ca o măsură de excepție, ca efect al unei stări de urgență care să reducă riscul de a ne expune virusului care ucide, cînd, în realitate, toate aceste „dotări“ ar trebui să țină de normalitatea igienei zilnice în locurile publice.

Închiderea tuturor instituțiilor de învățămînt, deocamdată pînă la data de 22 martie, este una din măsurile cele mai raționale luate de guvernul interimar. Cînd luarea unei decizii în acest sens încă era în dezbaterea guvernului, primul ministru interimar Ludovic Orban s-a trezit în fața următoarei dileme: „Ce fac copiii care nu se duc la școală? Există bunici peste tot care pot sta cu ei?". E limpede că nu există, dar asta nu intră în prerogativele guvernului. Fiecare familie va găsi o soluție care să-i ferească pe copii de riscul infectării cu coronavirus.

La ședința de luni, 9 martie, a guvernului împreună cu instituțiile abilitate de a interveni în situațiile de urgență, printre alte măsuri supuse spre aprobare figurează și următoarea: „Se propune, spre aprobarea Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență, obligarea furnizorilor publici și privați de transport de persoane la dezinfectarea frecventă a spațiului (ex. bare de susținere, uși, scaune etc), de preferat după fiecare ciclu de transport." Oricît dezinfectant ar folosi companiile de transport în comun, din cauza parcului auto învechit igienizarea autobuzelor sau a tramvaielor este apă de ploaie. Ce n-au făcut timp de 30 de ani companiile de transport deopotrivă cu primăriile, consiliile județene, legislativul, executivul ar trebui să facă într-o singură zi.

Merg zilnic cu autobuzul și văd manșoanele uzate ale barelor de metal din care a mai rămas doar buretele, mînerele din material textil de la barele de susținere înnegrite de transpirația și murdăria a milioane de călători înghesuiți ca sardelele, scaunele pentru „mama și copilul“ (acestea sînt tapițate) care păstrează petele de lapte sau suc de morcovi scurse din biberoane, noroiul de pe jos din care o bătrînă recuperează o monedă de 50 de bani, ușile cu geamurile încețoșate de urmele palmelor încimentate ale muncitorilor din construcții, scaunele lustruite de pantalonii soioși ai oamenilor străzii. Cum pot fi toate acestea, inclusiv mentalitatea oamenilor, dezinfectate? Pare a fi un exemplu minor și o aserțiune cîrcotașă, însă această măsură de prevenție este în bună parte ineficientă. Aceleași mînere soioase au transmis tot felul de viruși și înaintea pandemiei cu Covid-19.

Spiritul comunitar versus spiritul gregar

Măsurile excepționale de prevenție pe care le-a impus guvernul de la București se lovesc în multe cazuri de ceea ce ar fi trebuit să constituie indicatorii normalității, ai civilizației. Folosirea din joi în paști a săpunului și a pastei de dinți de către o mare parte a populației alături de mizeria WC-urilor publice este, se spune, cartea de vizită a unei societăți. Mai adăugăm munții de gunoaie din locurile de agrement, de pe traseele liniilor ferate, de la marginea orașelor (fostele mahalale care înainte arătau cu totul altfel, erau mici comunități care se îngrijeau de propria ogradă), tomberoanele care dau pe-afară și în preajma cărora mișună șobolanii, spațiile verzi pline de îngrășămînt de cîini, pietonii grăbiți care aleargă să prindă autobuzul și, în goana cu care nu sînt obișnuiți, scuipă pe trotuarul care nu a văzut de la turnarea asfaltului apă cu detergent, doar măturile angajaților primăriei care ridică nori de praf în fețele cu mască sau fără mască de protecție ale trecătorilor.

Nu e așa că pare o descriere apocaliptică a ceea ce ne înconjoară zilnic, săptămînal, lunar, anual, secular? Dimpotrivă, cele scrise sînt doar o părticică din ceea ce se supune spațiului comunitar, pe cînd absența noastră de la problemele comunității este una istorică și „multilateral dezvoltată". Pînă cînd spiritul comunitar nu se va trezi, dacă nu în fiecare dintre noi măcar într-o majoritate care să poată face „discipoli“, vom fi părtași la a accepta precaritatea învățămîntului, mizeria din spitale și insuficiența acestora – în ultimii 30 de ani s-a construit un singur spital de stat, inaugurat cu mare pompă în septembrie anul trecut de Viorica Dăncilă înconjurată de o gloată de supuși, dar care nu este nici în momentul de față funcțional. Tot de spiritul gregar, de turmă, țin și donațiile pe care le facem medicilor în funcție de gravitatea bolii (foarte mulți pacienți nu au încredere în medicii care nu primesc șpagă, gîndind că dacă medicul curant nu deschide buzunarul, nu va fi bine îngrijit sau operația pe creier a chirurgului va fi făcută de mîntuială).

Pilonul cel mai important al democrației este spiritul comunitar. În absența lui, virușii de orice natură, inclusiv virușii afectivi și morali, năpădesc precum buruienile spațiul fără sfîrșit al umanității omului.