Ceremoniile realității: Între cultură și culturnici
19 februarie 2021Cultura a fost, alături de cercetare, Cenușăreasa tuturor guvernelor care s-au perindat de trei decenii la Palatul Victoria. Proiectul Legii bugetului de stat pentru anul în curs prevede totuși o creștere cu 12% a fondurilor alocate ministerului de resort. Printre altele, banii sînt destinați digitalizării ministerului și a instituțiilor din subordine, restaurării monumentelor istorice, consolidării și restaurării Palatului „Cantacuzino“ ce aparține Muzeului Național „George Enescu“, finanțării proiectelor culturale prin Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
Subfinanțarea culturii se datorează în cea mai mare parte miniștrilor care au fost fie incapabili, fie nemotivați în a concepe și susține proiecte necesare care să fie incluse în legea bugetului. Pentru a-și păstra scaunul, au acceptat de fiecare dată atît cît li s-a dat. Puține proiecte și programe de anvergură au fost duse pînă la capăt, printre care Festivalul Internațional „George Enescu“, aproape de fiecare dată cu probleme în organizarea și desfășurarea acestuia, renovarea Teatrului Național și a Ateneului Român – ne aducem aminte lozinca: „Dați un leu pentru Ateneu“.
Pe de altă parte, analfabetismul funcțional a ajuns la 44%, sondajele de opinie arată că peste 90% dintre români nu cumpără nici o carte pe an, muzeele tind să devină ele însele piese de muzeu, avînd în vedere faptul că puțini le calcă pragul – aici o vină cu efecte pe termen lung o au și școlile, ai căror profesori nu se complică să-i ducă pe elevi la aceste așezăminte de cultură. Teatrele funcționează cu bugete la limita supraviețuirii, mai mult, au fost perioade cînd actorii nu și-au primit salariile, oricum mizere, cu lunile. E drept că în ultima perioadă teatrele aflate în administrația Primăriei Capitalei au primit fonduri pentru renovarea acestora. Însă în același timp, fostul primar general Gabriela Firea a tocat sume importante din bugetul primăriei pentru expoziții cu iepurași uriași, găini și ouă cu ocazia sărbătorilor de Paște. Alte trăznăi ale fostei primărițe s-au concretizat, cu cîțiva ani în urmă, în vopsirea cu roz și galben a unor clădiri de patrimoniu de pe Calea Victoriei. Festinul oferit bucureștenilor în diferite ocazii a atins de multe ori grotescul.
Ne aflăm în următoarea situație: pe de o parte, cultura în România este subfinanțată, dar pe de altă parte o majoritate covîrșitoare a românilor nu au nevoie de cultură, de abecedarul mentalității. Perioada consumerismului în care ne aflăm dă șanse minore lui „a fi“ în fața lui „a avea“, și nu numai la noi. Doar că în societățile cu mentalități evoluate pilonul acesta al actului cultural încă rezistă intemperiilor agramaților din orice domeniu, inclusiv din clasa politică.
Avem capete luminate în România? Evident că da, unele dintre acestea fiind racordate culturii europene. Numai că la noi intelectualii, o bună parte dintre ei, sînt împărțiți pe caste, pe grupuri și grupuscule. De aceea ne lipsește cultura dialogului. Exemplul cel mai la îndemînă este GDS, care în anii de început a fost o autentică arenă de dezbatere, intelectualii acestei academii autonome activînd și pe scena publică, de la manifestația din Piața Universității la condamnarea mineriadelor și a derapajelor ulterioare ale puterii politice de extracție comunistă. Însă de-a lungul anilor, GDS a fost măcinat de tot felul de conflicte interne care au condus acum doi ani la demisia mai multor membri marcanți, printre care Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Monica Macovei.
Între oamenii de cultură și culturnici cîștigă tot mai mult teren cei din urmă. Din păcate, maculatura e prizată de o mare parte a societății. Pe culturnici îi dai afară pe ușă, dar îți intră pe fereastră. Sînt mulți și agresivi, stăruitori în a-și face prozeliți. Ei au electoratul lor, nepolitic, dar și din lumea politică. Majoritatea dictează și aici minorității, ca și în bătăliile electorale.
Avem creiere de anvergură, dar nu avem sinapse care să le unească, să le activeze într-un tot imposibil de destructurat. Or, tocmai această lipsă face ca oamenii de cultură autentici să nu poată întemeia Cultura cu majusculă. Culturnicii nu au avut nici în comunism și nu au nici azi întrebări, dileme, probleme care să reclame o rezolvare. Ei au doar răspunsuri. Dar oare răspunsuri la ce? La găoșenia lor și a celor care îi ascultă. La haosul de care se înconjoară, la autismul în fața valorilor, la „cine nu e cu noi e împotriva noastră“.
Spuneam mai sus că analfabetismul funcțional afectează aproape jumătate din populație. Dar, oare, îi afectează sau îi lasă „să fiarbă în suc propriu“? Varianta a doua e mai plauzibilă. Educația este parte a culturii, e de fapt motorul acesteia. Mulți dintre tineri nu caută modele pentru că ei cred că nu au nevoie de astfel de indivizi „ciudați“, care, printre alte defecte, nu sînt „de gașcă“. Avem aici icoana unei realități care ar trebui să ne tulbure. Mulți nu realizăm că ar trebui să fim răspunzători de viitorul acestor tineri, astfel încît să facem o breșă în paradigma lui „a avea“.
De trei decenii se vorbește neîncetat, în mass-media, în lumea politică, în prefețele activității ONG-urilor despre activismul civic, dar aproape deloc despre activismul cultural. Tranziția spre nicăieri ar trebui să fie cu totul străină culturii. Din păcate, culturnicii o practică în tandem cu restul societății. Sînt mulți, vizibili și virulenți.