Cine l-a omorât pe Babu Ursu, „regele fluturilor”

Pe 4 iulie era așteptată decizia finală în speța în care Curtea de Apel București îi achitase în 2019  în primă instanță pe cei doi foşti ofiţeri de Securitate, care l-au torturat şi omorât pe inginerul dizident Gheorghe Ursu, schimbându-le încadrarea de la infracțiuni contra umanității la tratamente neomenoase. Șefa completului, judecătoarea Mihaela Niță  a motivat că la data morții lui Ursu, „politica statului român nu era de reprimare a forțelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului prin violență” și că Gheorghe Ursu ar fi fost „singura persoană” asupra căreia, după 1965, regimul a „exercitat violențe psihice și fizice”. În motivarea publicată de instanță în 2020 se mai arată că la dat arestării lui Ursu,  Securitatea „a renunţat la acţiunea violentă”, a trecut la o „nouă concepţie de muncă” prin care „viza obţinerea de informaţii” „doar despre persoane care iniţiau… ameninţări la ordinea constituţională”. Aceste formulări seamănă cu limbajul instituțiilor regimului represiv dinainte de 1990, mai ales că în motivare, sunt prezentate o serie de argumente din care să rezulte că Gheorghe Ursu nu ar fi fost chiar un dizident: „opoziţia  victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”.

Acel complet de judecată care i-a achitat pe torționarii Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, foști ofițeri de securitate s-a ocupat mai mult cu acuzații la adresa victimei, decât la adresa criminalilor.

După cum scrie Gabriel Andreescu, activist pentru apărarea drepturilor omului, uciderea lui Gheorghe Ursu a implicat „toate uneltele instituționale ale regimului comunist: medicii și procurorii care au mușamalizat-o, informatorii din celulă care l-au bătut, miliția care l-a deținut, ofițerii de securitate care l-au torturat și conducerea politică la cel mai înalt nivel care a dat comanda”. Andreescu e de părere că Securitatea nu și-ar fi permis „să ucidă o persoană cu atât de multe prietenii în lumea culturală (Geo Bogza, Sorin Vieru, Nina Cassian ș.a.) și despre a cărei soartă puneau întrebări senatorii americani”, de aceea crede că „moartea prin tortură a fost hotărâtă de Nicolae și Elena Ceaușescu, acuzați și persiflați până la batjocoră în Jurnalul de sertar pe care-l ținea Gheorghe Ursu”.

Gheorghe Ursu sau simplu, Babu, cum îi spuneau prietenii, a fost turnat de una dintre colegele sale care observase că în fiecare zi își notează ceva într-un registru. În decembrie 1984, în absența lui Ursu, a cotrobăirt și predat jurnalul disidentului conducerii institutului de proiectare unde lucra, care l-a dat mai departe Securității. I s-a deschis un dosar penal fără să fie arestat imediat, fiindcă Securitatea voia să-i demonstreze nu atât disidența, cât acuzațiile de drept comun. Din dosarul făcut de Securitate pentru Gheorghe Ursu și găsit abia în 2014 de experții Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, se poate înțelege că dizidentul hotărâse să facă orice pentru înlăturarea lui Ceaușescu, pentru a înceta „să ne prostituăm moral și să lingem blidele material sub domnia Nebunului și a Scroafei teroriste”.  O mare parte din jurnal nu a putut fi recuperat și a existat chiar o condamnare în acest sens.

În ianuarie 1985, doi ofițeri de securitate, dintre care unul a avut o carieră la vârful SRI după 1990 i-au perchiziționat casa și au găsit 61 de caiete cu însemnări și câțiva bani occidentali, probabil  echivalentul a circa 50 de euro în diferite monede. Înainte de 1989, deținerea de valută străină era interzisă și putea fi pedepsită penal. Acesta a fost pretextul arestării lui Gheorghe Ursu pe 21 septembrie 1985. Odată plasat în arest i s-au adus în celulă doi recidiviști care aveau ordin să-l bată, cu toate că în paralel era torturat și de oamenii securității. A rezistat în acest fel două luni, până pe 17 noiembrie 1985 când a murit, iar autoritățile comuniste au scris pe actul de deces, simplu: peritonită.

„A ucide un astfel de om echivalează cu a-l omorî pe Regele fluturilor”, scria Geo Bogza.

Fiul disidentului a început imediat după căderea comunismului un proces căruia și-a dedicat întreaga viață. Dacă la început voia doar să-i aducă la bară și să fie pedepsiți criminalii morali și fizici ai tatălui său, în cele din urmă a  decis că trebuie să demonstreze că felul în care regimul a orchestrat moartea lui Babu Ursu face parte din instrumentarul criminal al comunismului. 

Primul vinovat este condamnat abia în anul 2000 după un proces întortocheat. Este vorba despre unul dintre deținuții de drept penal, care l-au bătut pe Gheorghe Ursu, dar care după tot felul de reduceri de pedeapsă a fost închis pentru numai doi ani.

Au urmat în 2003, foștii colonei de miliție Tudor Stănică și Mihai Creangă condamnați la 10 ani de închisoare, fiindcă i-au cerut deținutului de drept comun Marian Clită să-l bată până la limita suportabilității. Apoi, în 2005 a fost condamnat la 3 ani de închisoare fostul general SRI, Eugen Grigorescu găsit răspunzător pentru dispariția jurnalului. 

La 33 de ani de la începerea procesului rămân cei doi torționari, pe care în 2019, un complet de judecată încercase să-i scape nevinovați. 
Procesul Ursu e într-un fel exemplar, e procesul prin care comunismul a fost foarte greu de condamnat, fiindcă în jur au existat mereu oameni care să-l apere.