Conflictul China-Taiwan în grafice

După vizita preşedintei Camerei Reprezentanţilor din SUA, Nancy Pelosi, în Taiwan, Beijingul a ameninţat cu măsuri coercitive. Guvernul chinez priveşte vizita ca pe o încălcare a "Politicii unei Chine Unice", promovate de SUA în ultimele decenii.

Potrivit acesteia, Washingtonul recunoaşte că guvernul de la Beijing este unicul reprezentant al Republicii Populare Chineze, dar îşi rezervă dreptul de a întreţine relaţii informale cu guvernul Republicii China din Taiwan şi să sprijine apărarea insulei.

Tensiunile politice dintre Taiwan şi China datează de la războiul civil chinez (1927–1949). În urma conflictului îndelungat dintre Partidul Comunist şi aripa de dreapta a mişcării Kuomintang, condusă de politicianul şi generalul Chiang Kai-shek, comuniştii s-au impus după 22 de ani. După ce liderul comunist Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză, Kuomintang-ul s-a refugiat în Taiwan. Dar Beijingul priveşte în continuare insula Taiwan ca pe o parte a teritoriului naţional.

În privinţa puterii militare, China are o mare superioritate în faţa Taiwanului, din toate punctele de vedere - de la tancuri, artilerie, până la marină şi aviaţie. Taiwanul dispune însă de un număr mai mare de infanterişti rezervişti, pe care i-a format în ideea unei ample invazii chineze.

Atacarea Taiwanului este o posibilitate luată în considerare cu seriozitate încă din anii 1950. Pentru a se apăra, statul insular a elaborat o aşa-numită "strategie a porcului ghimpos".

Aceasta prevede folosirea de mine navale, rachete anti-aeriene, anti-navale şi anti-tanc şi ambarcaţiuni rapide de atac, pentru stoparea unei invazii dinspre mare. În cazul în care trupele chineze ar reuşi totuşi să pună bocancul pe sol, taiwanezii sunt pregătiţi să-i întâmpine cu un război de gherilă în oraşe şi în regiunile muntoase.

Bugetul militar al Chinei a ajuns între timp pe locul doi în lume, întrecând de departe orice altă ţară din regiunea Pacific. Majoritatea estimărilor pleacă de la premisa că marina chineză este cea mai mare, din perspectiva numărului de nave.

Bugetul militar al SUA este substanţial mai mare. Dar acesta este împărţit bazelor militare americane din întreaga lume. În regiunea Pacific, SUA au fost şi sunt în continuare puterea militară dominantă. SUA au baze aeriene şi marine puternice în Japonia, Coreea de Sud şi Singapore.

Până în prezent, China are o singură bază militară în străinătate, aflată în Djibouti, în estul Africii. Totuşi, Beijingul şi-a extins raza de acţiune prin construcţia unor obiective militare pe disputatele insule Spratly. Arhipelagul din Marea Chinei de Sud este revendicat de China, Vietnam şi Taiwan. O parte din insule sunt în plus revendicate de Brunei, Malaysia şi Filipine.

Superioritatea maritimă a Chinei se limitează la aşa-numitul "Prim lanţ de insule", care se întinde din Japonia până în Malaezia, deşi în ultimii ani marina chineză operează şi dincolo de ele.

În ultimii ani China a încercat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu vecinii şi să-şi extindă influenţa, mai ales prin comerţ şi proiecte de infrastructură. Potrivit Ministerului american al Apărării, China vrea să-şi înfiinţeze noi baze în străinătate, pentru a-şi mări raza de acţiune militară.

Mai precis, Pentagonul estimează că Beijingul vrea să-şi înfiinţeze baze în Cambodgia, Myanmar, Thailanda şi Sri Lanka. Cu toate acestea, SUA rămân în continuare partenerul favorit al multor state asiatice. Washingtonul se poate la rândul său bizui pe partenerii săi strategici Japonia, Coreea de Sud, Singapore şi Taiwan.