Crăciunul, intervalul de grație

Vezi prin magazine, pe stradă, în piețe, cunoscuta agitație. Oamenii fac cumpărături, cadouri pe care le vor pune sub brad - iar cei mici savurează de pe acum momentul când le vor desface, stăpânindu-și cu greu curiozitatea.

În Moldova e pace, ne putem bucura de sărbători. Nu știu cum își petrec Crăciunul soldații ucraineni pe linia frontului. Kievul marchează deja al doilea an, oficial, Nașterea Domnului pe stil nou, la 25 decembrie. Se vor aprinde luminițe pe ramurile pomilor de Crăciun din orașele ruinate de bombardamente, se vor improviza, poate, mici brăduți și în tranșee, dar nu cred că luptele vor fi suspendate, ca acum un secol, în Primul Război Mondial, când francezii și englezii, de pe o parte, și germanii de cealaltă parte, și-au dat mâna măcar pentru un ceas, au schimbat amulete și chiar au improvizat un meci de fotbal pe câmpia înghețată, sfâșiată de obuze. Rușii au rămas la stilul vechi și cu Crăciunul, și cu maniera lor de a "dialoga", împroșcând cu șrapnele.

În Basarabia, în acest an, mai multe parohii supuse Patriarhiei Ruse, condusă de Kirill, cel care a binecuvântat masacrarea ucrainenilor, au trecut la Mitropolia Basarabiei, subordonată canonic Patriarhiei Române. Se cheamă că n-au mai suportat să rămână de partea lui Irod, în tabăra ocupantului. Dar și în aceste biserici se sărbătorește Crăciunul pe vechi, chiar dacă există și excepții, acolo unde o majoritate a credincioșilor au ales ca Pruncul să se nască pe 25 decembrie.

Lecturi la gura sobei

Sărbătorile de iarnă au fost dintotdeauna propice poveștilor, lecturii și reflecției. Crăciunul și Anul Nou instituie un interval de grație, când iei o pauză, ca să te aduni, să-ți tragi sufletul, înainte de a intra într-o altă alergare, bezmetică cel mai adesea.

Mi-am stivuit și eu câteva cărți pe scaunul de lângă soba de la țară și răsfoiesc caiete vechi. Gânduri răzlețe, însemnări accidentale, făcute în speranța că vor prinde cândva forma unor texte mai mari, că le voi topi într-o narațiune. Vântul vâjâie în hornul sobei, iar eu mai pun o buturugă pe foc. 
***
"Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine", spune Immanuel Kant, încercând să-și definească starea de fericire și echilibru pe care și-o dorea… Cu legea morală e clar, o ai sau nu o ai, depinde de fiecare, de educația, de sensibilitatea individului, de tradiții, obiceiuri, cutume, de capacitatea lui de a le corespunde sau de a le înfrunta, dacă se întâmplă să afle în sine resurse pentru o altă înțelegere, superioară, a binelui și răului. Dar ce facem cu cerul înstelat?... Că ești sau nu un om religios, sentimentul e același. Cerul e neschimbat, el nu are nimic cu opțiunile, cu reperele, cu modelele noastre, el e unic, imuabil, etern, strivitor ca un tavan pictat odată pentru totdeauna (judecat la scara a ceea ce mintea noastră poate cuprinde), pentru toți oamenii care au viețuit pe Pământ. Așa a rămas din timpuri imemoriale. 

Mă gândesc dacă imensitatea lui nemărginită este întregul adevăr care ne este dat sau dacă mai există și altul? Nu suntem niște întemnițați, cărora nu li se cuvine să-și dorească evadarea?

Cerul înstelat nu e degeaba acolo: e făcut să ne dea o imagine mai clară despre noi, ne ridiculizează egoul, ne dă măsura virtuților, slăbiciunilor, metehnelor noastre. Cred că abia ea, a treia dimensiune, axul vertical care ne leagă de Cer, ne scoate din specia nevertebratelor, ne dă un rost, ne transformă în ființe gânditoare. E-adevărat, nu pe toți.

Și înc-o buturugă...

"A trăi sau a citi? A trăi sau a scrie?" Conjuncția "sau" este intenționată. Sigur că și cititul, și scrisul fac parte din viață, nu sunt separate de ea. O alimentează, îi dau sens, o umplu de conținut. Totuși, a citi și a scrie înseamnă a te rupe de trăirea nemijlocită, te înstrăinează de act, de faptă, de "eveniment", de producerea unor efecte vizibile și imediate asupra celorlalți, capabile să le influențeze comportamentul. Te îndepărtezi de o activitate "concretă", cum ar fi să schimbi așezarea lucrurilor din proximitatea ta, ca atunci când te-ai apuca să îți faci ordine prin haine, cărți, să-ți găsești de lucru în grădină. Sau să pleci într-un alt oraș, trăgând ușa după tine. 

Uneori, lectura poate substitui viața: în loc să ți-o trăiești pe a ta, livrându-te riscurilor și imprevizibilului care însoțește orice existență umană derulată aici și acum. Îți "verși" timpul într-un recipient de împrumut, te transferi în imaginar, cutreieri lumi închipuite. E și aceasta o deplasare, nu fizică, ci mentală, spirituală. Avem însă un corp cu care trebuie să facem ceva și o minte care să metabolizeze "întâmplările" acestui corp, pentru a da noimă unui consum de energie.

Poate și observația pe care o mai auzi uneori că în literatura cuiva "e puțină viață" se încadrează în același tipar al planurilor separate. E multă cultură în cartea aia, mult citit, multă contemplație, multă reflecție, abuz de imaginar, excesive jocuri ale minții, dar e puțină suferință, o lipsă a experienței de viață... 

Nu contrapun aceste câmpuri semantice. Cred că surplusul de cultură, de estetic, de filozofie nu a dăunat nimănui, după cum nici experiența directă, epidermică, senzorială nu poate fi neglijată, e chiar necesară. Am fost "întrupați" ca să simțim, să trăim, să suferim, altfel am fi rămas spirite în lumea ideilor pure. Vom redeveni, probabil, ființe străvezii în eonul cunoașterii depline, până atunci "experimentăm absolutul" aici, pe pământ, marcați de eșecuri și insatisfacții pe care încercăm să le oblojim, scriind. Făpturi oximoronice, asta suntem. 

Lecturi plăcute! Crăciun fericit!