Câte feluri de preşedinte pot fi?

Un fost consilier al preşedintelui Traian Băsescu a spus cu referire la Klaus Iohannis că ar putea fi un fel de „preşedinte monarh”, prin opoziţie desigur cu varianta binecunoscută a „preşedintelui jucător”. Definiţiile acestea contează însă mai puţin decât nevoia permanentă de definire. Nimeni nu încetează să formuleze şi să reformuleze misiunea preşedintelui de republică. „Preşedinte mediator“, „preşedinte implicat“, „preşedinte jucător“, „preşedinte monarh“, „preşedinte integrator“, „preşedinte arbitru“ - iată doar câteva definiţii, care ar putea fi multiplicate pe viitor.

Sursa principală a acestei nelinişti este, aşa cum se ştie, nedeterminarea conţinută în Constituţie. Textul adoptat în 1991 spune câteva lucruri, dar nu le spune până la capăt, lăsând prea multe lucruri subînţelese. Iată un exemplu referitor la art. 84, în care se vorbeşte despre imunitatea preşedintelui cât priveşte declaraţiile sale politice. Comentatorii avizaţi ai Constituţiei au arătat însă că preşedintele ar trebui să asume anumite restricţii, care să-i conserve nealterată calitatea sa de mediator între puterile statului. Constituţia spune că preşedintele se bucură de aceeaşi imunitate cât priveşte opiniile sale politice ca membrii Parlamentului, dar pretinde totodată, în spiritul ei, să nu deregleze echilibrul puterilor.

În 1994, preşedintele Ion Iliescu a făcut în cursul unei vizite la Satu Mare o declaraţie despre casele naţionalizate, sugerând instanţelor de judecată să nu mai dea sentinţe în favoarea proprietarilor de drept până la elaborarea unei legi în materie. Episodul acela s-a transformat repede într-o furtună politică. Opoziţia a iniţiat pentru prima dată în istoria post-revoluţionară procesul de suspendare a preşedintelui. Curtea Constituţională a comis atunci una dintre marile sale erori dintr-o lungă serie de erori partizane, refuzând să admită, în avizul său consultativ, că preşedintele interferase în acţiunea puterii judecătoreşti şi încălcase o serie întreagă de principii constituţionale printre care şi liberul acces al cetăţenilor la justiţie. (v. „Constituţia României, comentată şi adnotată“, Victor Duculescu)

O abatere de la imparţialitatea preşedintelui a fost şi participarea preşedintelui Traian Băsescu la construcţia unui partid politic şi susţinerea acestuia în campania electorală de pe poziţiile sale oficiale. Constituţia spune anumite lucruri, dar lasă multe spaţii goale, pe care cei care au exercitat această funcţie le-au umplut după cum au ştiut.

Într-o anumită măsură, este firesc şi inevitabil să existe în lege şi inclusiv într-o „lege fundamentală“ spaţii de nedeterminare. Dar atunci când aceste zone neclare sunt prea largi, ele provoacă abateri dintre cele mai grave, precum cele pe care le-am evocat mai sus. Funcţia preşedintelui este problematică, căci el este şeful statului, fără să fie şeful guvernului, este membru al unui partid şi nu poate face totuşi politică partizană după ce a fost ales. Iată două situaţii care riscă să creeze conflicte dintre cele mai puternice.

Un preşedinte care ştie singur să-şi traseze limitele, care are forţa de a se constrânge pe sine, va fi preşedintele ideal. Dar aşa cum ne-a arătat istoria recentă, de obicei, deţinătorii înaltei funcţii sfârşesc prin a face tot ceea ce pot face câtă vreme nimeni nu îi împiedică. Tendinţa de a împinge acţiunea politică la marginea Constituţiei poate fi înfrânată de un caracter puternic, dar textul însuşi al legii o încurajează prin neclarităţile lui.

Frenezia aceasta a multiplicării definiţiilor funcţiei prezidenţiale este poate cel mai bun indiciu că ne aflăm în continuare pe un teren alunecos şi că procesul revizuirii Constituţiei ar trebui reluat cât de curând.