Despre crimele şi criminalii revoluţiei. Şi despre noi

Încercam disperat, de zile în şir, acum 30 de ani, să ajung din Germania la revoluţia din ţară, ca ziarist şi corespondent Deutsche Welle. Asistasem la căderea Zidului Berlinului şi nu voiam să ratez singura revoluţie sângeroasă din estul comunizat al Europei.

Nu puteam însă ateriza la Bucureşti. Fiindcă se sistaseră zborurile spre capitala României după masacrul comis la Otopeni, pentru care vinovaţii n-au plătit cum ar fi trebuit. Generalul Ghiță Grigorie, comandantul trupelor de Securitate dislocate la Otopeni, a fost grațiat de Ion Iliescu. Inşii care, din centrul telerevoluţiei, anunţaseră că ”de aeroportul  Otopeni se apropie camioane cu terorişti”, spre a răspândi, în interesul Securităţii, panica şi a întreţine, din interiorul TVR, psihoza generatoare de masacre, nici măcar judecaţi n-au fost. Am plecat deci spre Bulgaria şi m-am văzut nevoit să iau un tren de la Sofia la Bucureşti.

În răstimp au continuat şi revoluţia şi imprescriptibilele crime împotriva umanităţii comise de securiştii şi acoliţii regimului Ceauşescu şi de aliaţii de la prima oră ai celui proaspăt instalat, care avea s-o confişte. Nu prea ştim însă până azi, exact, cine ce-a făcut, cine pentru ce crime anume trebuie acuzat, judecat şi pedepsit. De ce? Ne-am osândit oare la tâmpenie şi ignoranţă perpetuă?

De ce procurorii militari întocmesc rechizitorii vădit eronate, care-i inculpă, în dosarul revoluţiei, pe indivizii care, până la un punct, chiar au contribuit la succesul revoluţiei, înainte de a o confisca şi a deveni criminali în alte circumstanţe? De ce sunt acuzaţi părelnici vinovaţi, ca generalul Militaru, ori Silviu Brucan? Şi de ce scapă de acuzare adevăraţii asasini ai regimului condus de Nicolae Ceauşescu, rămaşi să omoare nevinovaţi şi după fuga de pe acoperişul sediului CC al PCR a tiranului naţional-comunist, inventator al conspiraţiilor agenturilor, deşi nu puţini dintre criminali sunt notorii?

De ce se mai pot lesne vehicula, în spaţiul public, aiureli de proporţii, precum himera intervenţiilor externe prin agenţi trimişi la faţa locului să declanşeze revoluţia în fapt spontan iscată, de timişoreni, în apărarea interetnică a pastorului Tökes, acum 30 de ani? De ce mai sunt mulţi cei care, în pofida evidenţei, neagă revoluţia, aşa cum au încercat şi simpatizanţii autorilor genocidului nazist să nege Holocaustul? De ce mai cred mulţi, ca şi cum ar fi literă sfântă, în basmele insistent puse în circulaţie de poliţia politică comunistă, din rândul căreia s-au recrutat principalii asasini ai Direcţiei a 5-a şi ai USLA, ucigând cetăţeni paşnici în decembrie 89, cot la cot cu teroriştii arabi antrenaţi de Securitate?

În răspăr cu realitatea, aceste basme afirmă că morţii revoluţiei ar fi fost ”mâna Rusiei” (lui Gorbaciov), victimele unui ”foc încrucişat” provocat fie de agenturi străine, fie de confuzia şi frica militarilor, care s-ar fi omorât între ei, precum şi ale greşelilor involuntare ale unora sau altora. Ignoranţa a facilitat manipularea, care a distorsionat cele petrecute în decembrie 89, condiţionând prezervarea impunităţii torţionarilor şi asasinilor.

Mistificările de atunci au pregătit următorii 30 de ani de neştiinţă, de crime, de jaf la scară naţională, de violenţe ucigaşe, cu tot cu diversele mineriade, de la cea din 13-15 iunie 1990, până la cea din 10 august 2018 şi cu tot cu minciunile lor însoţitoare. Iată de ce nu ştim ce-ar fi trebuit demult să ştim.

Iată de ce a nu şti ne intoxică prezentul şi ne compromite viitorul, costându-ne mai scump decât ne putem permite. Dar ne putem edifica? Desigur. A apărut, după studiul voluminos al aceloraşi autori intitulat ”Cine a tras în noi, după 22” şi volumul ”Trăgători şi mistificatori”, o carte extrem de instructivă, datorată istoricilor români şi americani Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Mădălin Hodor. Aflăm din ea, pe bază de mărturii convingătoare şi probe concludente, chestiuni esenţiale: că, de pildă, teroriştii nu sunt o invenţie, ci o tristă realitate; că n-au fost sovietici, unguri ori străini, ci securiştii chipurile ”patrioţi”; că poliţiştii politici au fost puşi să apere prin crime oricât de sinistre ”cuceririle revoluţionare”, în speţă persoana şi puterea dictatorului şi ale soţiei lui, transformaţi, prin îndoctrinare, într-un soi de ”încarnare a patriei”, cum îi mai văd mulţi şi azi; că minciuna stăruitor colportată, potrivit căreia străinii ar fi pus la cale ”loviluţia”, serveşte întreţinerii mitului Securităţii ”bune”, ”patriotice”, o poliţie secretă, care n-ar fi tras în popor, ci, pasămite, l-ar fi apărat.

Toate diversiunile, conspiraţionismele şi dezinformările menite să-i disculpe pe adevăraţii vinovaţi continuă să circule vesel în spaţiul public românesc. Nu puţine beneficiază de veleitarismul unor autori, de ticăloşia ori prostia altora, precum şi de tendinţa noastră de a prefera să ignorăm adevărul, ca să nu ne simţim siliţi să ni-l asumăm şi să intrăm, responsabil, dar riscant, în acţiune.

I-am mulţumit recent lui Andrei Ursu pentru lumina pe care cartea sa o face abordând panica iscată de Securitate şi mobilul ei. La această panică salvatoare nu pentru Ceauşeşti, dar pentru ucigaşii lor plătiţi, ca şi pentru urmaşii la putere ai tiranului, n-au contribuit doar asasinatele şi tragerile simulate. Ci, aşa cum am conchis eu însumi, şi TVR şi agenţiile străine, care, ca Taniug, au preluat în decembrie 89 ştiri false, retransmise şi de Europa Liberă, de BBC şi Deutsche Welle, anunţând ”60.000 de morţi”.

Fiul lui Babu Ursu, cel asasinat în 1985 de anchetatorii săi securişti, care încă n-au fost condamnaţi, a fost recent primit de preşedintele Iohannis. Căruia istoricul româno-american i-a înmânat o ”Scrisoare Deschisă”, solicitându-i ”sprijinul pentru repararea unei nedreptăți istorice” legată de netrimiterea în judecată, în Dosarul Revoluției, a securiştilor vinovaţi pentru "uciderea a 1.200 de revoluționari care s-au jertfit pentru libertatea noastră”. Am semnat fără rezerve apelul redactat de Andrei Ursu.