După 20 de ani: Radu Filipescu

El povesteşte cum a trăit ziua de 21 decembrie 1989, în faţa clădirii Comitetului Central, când dictatorul a fost huiduit.

„Prima oară, când eram în mulţime şi lumea striga: Jos comunismul! Jos Ceauşescu!, am început şi eu să spun: Jos..., şi nu-mi veneau cuvintele, adică nu-mi dădeam drumul la gura, şi, până la urma, încet-încet, şi până la urma am început să strig din toate puterile: Jos Ceauşescu, jos comunismul! Şi a fost aşa o senzaţie de eliberare extraordinară, adică nu poţi s-o repeţi. Nu gândeam cuvintele astea să le pot spune cu voce tare şi cu riscul... că în faţă erau tancurile şi taburile şi soldaţii şi puteau să tragă şi strigai cu cel mai mare... şi chiar înainte, unde era mulţimea, când am intrat era un securist lângă mine şi mi-a zis, ei, uite, ţi-ai văzut visul cu ochii.”

Filipescu este un om deopotrivă viu, vesel şi blând. Are 53 de ani şi este inginer electronist. După răsturnarea lui Ceauşescu a fost printre primii activişti ai societăţii civile din România: membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, al cărui preşedinte este din 1998, membru fondator al asociaţiei APADOR-CH şi fondatorul Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii.

Spre deosebire de mulţi tovarăşi de drum de-ai lui, vorbeşte fără dezamăgire şi fără ură despre zilele din decembrie ’89 şi despre primii ani tulburi de după căderea lui Ceauşescu, încercând să facă, după douăzeci de ani de istorie postcomunistă, o apreciere calculată şi rezonabilă.

„Noi, în România, n-am reuşit să creăm o opoziţie organizată care să fie nucleul unei alternative. S-a plecat de la o situaţie în care erau o nomenclatură şi o Securitate foarte puternică. Şi din acest motiv, la un moment dat, tranziţia de la totalitarismul lui Ceauşescu prin Iliescu, a fost o tranziţie relativ pozitivă, dar având şi existând foarte multe abuzuri şi foarte multe încălcări ale regulilor democratice.”

Filipescu nu merge atât de departe încât să-i atribuie lui Ion Iliescu meritul de a fi democratizat România. Pe de altă parte, nu-şi face iluzii despre realizările societăţii civile. Aceasta, spune Filipescu, a fost, mai ales în prima jumătate a anilor ’90, foarte izolată şi controlată de către serviciile secrete succesoare ale Securităţii. Filipescu recunoaşte că acesta a fost raportul de forţă. Totuşi:

„Pe undeva, după douăzeci de ani, cred că, deşi cu hopuri mari şi cu nereuşite, România şi-a realizat câteva obiective – pe cele mai importante: aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană. Şi lucrurile astea, la un moment dat, sunt cele mai importante, mai valoroase. Nu suntem într-o poziţie economică, să zicem, de invidiat, dar pe de altă parte, putem chiar să fim mulţumiţi de ce avem acum în România.”

Dincolo de România membră în NATO şi UE, care ar fi motivele de mulţumire?

„Până la urma, cred că după douăzeci de ani, e o competiţie politică destul de puternică în România. La un moment dat, chiar dacă nu eşti de acord cu unul sau altul dintre liderii, important e ca în sistemul politic să existe competiţie, şi ăsta e lucrul pe care noi trebuie să-l apărăm şi să-l avem.”

La fel de calculat vorbeşte şi despre propria istorie de disident. Nu vrea să fie considerat erou şi nu-i place să fie supraestimat faptul că a răspândit manifeste. Pur şi simplu, spune, a considerat că cineva trebuie să facă ceea ce a făcut el.

„M-am gândit, dom’le, că dacă nu faci la 27 de ani, dacă nu faci când eşti tânăr, atunci când...? Mai târziu, când îţi pui problema... şi ca dovadă, eu acuma sunt foarte mulţumit de ce am făcut. Am avut şi noroc, adică am avut noroc pentru că nu s-a întâmplat să am probleme de sănătate, nu s-a întâmplat că în timpul arestului meu cineva din familie să păţească ceva.”

De fapt, Filipescu este un erou. Un om liniştit, calm şi modest, aşa cum, probabil, sunt eroii adevăraţi. Un om cum România comunistă a avut prea puţini. Filipescu nu este de acord.

„Acuma, eu n-am senzaţia că am fost printre cei puţini, pentru că foarte mulţi în acea perioadă – prieteni, familie, toţi – erau, cum să zic, erau de aceeaşi părere cu mine, deci, majoritatea populaţiei era... nu s-a manifestat practic, dar mă simţeam solidar şi-mi arătau şi în acea perioadă. La serviciu, unde am lucrat, lucram într-un atelier şi, la un moment dat, colegii mă simpatizau. Şi aveam un informator. Toată ziua glumeau pe seama informatorului, încât până la urma informatorul a cerut şefilor să-l mute din laborator. Şi a plecat din laborator. Deci nu m-am simţit izolat sau singur.”

Autor: Keno Verseck
Redactor: Rodica Binder