Europa mea: Acasă în trecut, pe timp de pandemie 

Pe 26 octombrie, cu doar câteva zile în urmă, mulțimea din Berlin scanda o propoziție care fusese deja scandată în alt secol și în altă epocă, de către estgermani în 1989: "Wir sind das Volk" - "Noi suntem poporul". Timpul pare să fi fost dat înapoi, istoria la fel. Este oare un semn? Oare pentru ce? Este vorba de un referendum spontan despre trecut? Criza s-a năpustit asupra noastră într-un mod atât de neașteptat, încât nu găsim modele noi pentru a o explica, ci recurgem la cele vechi. Inclusiv la lozincile de odinioară. Ce mai contează că ele provin din alt timp și dintr-o situație cu totul diferită. Pare indiferent că este vorba de un virus sau de comunism. Noi suntem poporul și noi decidem dacă virusul există sau nu, dacă ne adaptăm la el sau dacă vrem să trăim în continuare ca oameni liberi. 

Un virus simplu, fără un ADN propriu, ne apare dintr-o dată ca un dictator fioros și viclean, care ne fură libertatea. Desigur, cu sprijinul "elitelor". Virusul a reușit să împartă lumea din nou în "noi" și "ei" - cea mai veche divizare din istorie. "Ei" au inventat virusul pentru a smulge și ultima cămașă de pe noi, pentru a ne asupri și a ne închide gura – la propriu, cu masca! De aceea ieșim în stradă și protestăm, la fel ca în 1989. În fond, aceasta este ultima revoluție de care ne aducem aminte. Acolo vrem să ne întoarcem. Iar atunci nu exista nici virusul.   

Prezentul, un tărâm străin 

Trecutul va avea mereu un avantaj față de prezent și față de viitorul care ni se ascunde. Odinioară, eram cu toții mai tineri, mai sănătoși, și, din acest motiv, mai fericiți. Și nu exista încă virusul! Da, se pare că trecutul reprezintă singurul mecanism de protecție în vremurile ciumei. Nu mai este valabil ce a spus L. P. Hartley, că "trecutul este un tărâm străin, acolo sunt valabile alte reguli". În vremurile unei crize grave e invers: astăzi, trecutul nu mai este, pentru noi, un tărâm străin, ci acolo simțim că suntem acasă. Acasă, unde putem să ne întoarcem pentru a fugi de prezent. Prezentul a devenit un tărâm străin. 

Noul meu roman cu titlul "Spațiul de protecție al timpului" a apărut la începutul pandemiei. În această carte am creat o distopie despre viitorul apropiat: într-o criză dramatică, oamenii din Europa vor, dintr-o dată, referendumuri privind trecutul. Înainte, fiecare scrutin conta pentru viitor, dar acolo unde nu mai există un viitor, oamenii vor să decidă asupra trecutului, să aleagă un anumit trecut. În fiecare țară se votează care a fost cel mai fericit deceniu din istorie. 

Trezirea trecutului în Polonia  

O pandemie a trecutului asemănătoare s-a făcut simțită la începutul crizei coronavirus. Deloc întâmplător, politicieni europeni ca Emmanuel Macron și Angela Merkel au invocat imediat amintirile din cel de-al Doilea Război Mondial: astfel au vrut să explice prezentul. O altă călătorie în timp ne-a dus și mai departe în trecut, în anul 1918, când Gripa Spaniolă făcea ravagii. La ce sunt bune astfel de călătorii în timp? Ele ne aduc aminte că a existat ceva și mai rău, dar că am supraviețuit. Dacă putem să ne amintim de așa ceva, înseamnă că am trecut peste ce a fost rău și trăim mai departe. 

Întrebarea este: Vom percepe valul trecutului pe care îl trăim astăzi ca pe o încurajare pentru a merge înainte? Sau vom fi disperați că nu mai există un viitor, că istoria se învârte într-un cerc și că trecutul este singurul nostru refugiu? Vrem ce e vechi, vrem frontiere închise, vrem să rămânem mereu tineri, vrem să ne întoarcem la măreția de odinioară – măreția englezilor, măreția germanilor, cea a polonezilor, a bulgarilor...  Apropo de Polonia: Acolo tocmai se trezește trecutul. Da, cunoaștem interdicția întreruperilor de sarcină din trecut. A existat în Europa de Est, dar și în cea de Vest. Și e groaznic să ne întoarcem la ea. Trecutul își are locul în cărți, în filme și romane, el e bun ca bază a unor analize. Dar este monstruos să-l plantăm în prezent. 

Trebuie să ne întoarcem, pentru a ne salva? 

Orice criză e un eveniment ieșit din comun, și ca atare pune sub semnul întrebării o idee de bază: că timpul e liniar și se îndreaptă spre un viitor mai bun, cel puțin din perspectiva utopic-progresistă. După cum vedem, lucrurile nu stau însă mereu așa. Trebuie, în consecință, să ne întoarcem, punând în scenă din nou momentul 1989 sau cel de-al Doilea Război Mondial sau Evul Mediu, pentru a ne salva de trecut și a o lua de la capăt? În timp ce scriam romanul, îmi imaginam cum am putea reconstrui cel de-al Doilea Război Mondial, cu acuratețe istorică, folosind numărul exact de tancuri și soldați. Și cum ar izbucni din nou războiul. Căci trecutul poate să se trezească dintr-o dată, să se umple de sânge și să explodeze ca praful de muniție uscat. S-ar putea descrie și altfel, din perspectiva unui șofer: trecutul este ca un camion în oglinda retrovizoare. Merge mereu în urma noastră și e mai aproape decât credem. Să nu uităm niciodată acest lucru. 

Gheorghi Gospodinov (născut în 1968) este cel mai tradus scriitor bulgar contemporan. Romanele sale "Romanul Natural" şi "Fizica Tristeţii", volumele de poezie şi piesele sale de teatru au fost traduse în 25 de limbi. Gospodinov este între altele laureat al premiului literar Angelus (2019) şi al premiului Jan Michalski (2016). În prezent este Fellow la Wissenschaftskolleg zu Berlin.