”Europenismul” exemplar al liderilor de la București

Președintele, Klaus Iohannis, a susținut înaintea plecării la Bratislava o scurtă declarație de presă. Am înțeles că, din punctul său de vedere, o mare problemă este că unii lideri naționali sunt duplicitari și critică Europa, în loc să se integreze fără prea multe comentarii: ”Constatăm foarte des că la Bruxelles vin lideri naţionali şi toţi vorbesc de bine despre Uniunea Europeană, despre viitorul ei, despre ce trebuie să facem noi ca să funcţioneze. Aceeaşi lideri merg acasă şi încep să aibă un discurs exact opus, acuză Uniunea Europeană, pentru toate greşelile care de fapt se fac în plan naţional, pentru toate eşecurile pe care fiecare le are la el acasă. Aşa nu se poate!”

Spre deosebire de aceștia, pe care nu i-a numit, Klaus Iohannis promite să vorbească cinstit și consecvent în numele Europei. De altfel, declarația sa de presă este aproape identică în formă și conținut cu declarațiile președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Anumite pasaje par scoase din chiar discursul despre starea Uniunii pe care acesta l-a susținut miercuri în Parlamentul European . Am putea extrage un citat, deși el nu poate ilustra suficient asemănarea de formă și fond a celor două discursuri.

Jean Claude Juncker: ”Europa nu poate funcționa dacă nu lucrăm toți în sensul a ceea ce ne unește și ne apropie, lăsând deoparte conflictele de competențe și rivalitățile dintre instituții”

Klaus Iohannis: ”Trebuie să ne concentrăm pe demersuri, pe proiecte, pe abordări care ne unesc și nu pe acelea care aprofundează diviziunea”.

Asemănarea aceasta este ambiguă, putând fi înțeleasă în două chipuri diferite: 1. Președintele României s-a plasat dintru început, ca gândire și atitudine, în centralitatea europeană, încât este firesc ca discursul său să fie identic cu cel al Președintelui Comisiei, cu atât mai mult cu cât în politică originalitatea nu este neapărat o valoare. 2. Președintele României, aflat, inevitabil, la marginea zonei de reflecție și decizie europeană, ține neapărat să creeze impresia că se află în centrul însuși, imitând postura președintelui Comisiei.

Nu vom tranșa acum, căci nu e atât de ușor pe cât pare. Și nu întotdeauna o dezambiguizare clarifică neapărat lucrurile. Dacă, de pildă, ar fi să-l credem pe Eugen Lovinescu, formele importate din Occident în stadiul lor de pură imitație se încarcă cu timpul de un conținut real. Iar, în opinia sa, imitația nu e nici ea o simplă maimuțăreală, ci un exercițiu de admirație. Sigur că el nu se referă la gesturi izolate, dar să admitem că un președinte ales prin vot direct exprimă ceva mai mult decât o psihologie individuală.

În orice caz, ne aflăm astăzi în ziua reuniunii europene de la Bratislava în plin exercițiu ”sincronic”. Românii, prin președintele lor, Klaus Iohannis, încearcă să-și imagineze cum e să fii în centrul politic și reflexiv al Europei, emițând fraze ”la înălțimea situației”. Premierul Dacian Cioloș se află și el în plin exercițiu de ”europenism” și întreaga sintaxă pare să decurgă din această postură. De exemplu, el nu spune : ”Țările din Europa occidentală trebuie să țină seama și de noi, cei din Răsărit”, ci spune așa: ”Europa răsăriteană trebuie implicată mai puternic” (FAZ), ceea ce înseamnă că subiectul logic este Comisia. Iar premierul român se identifică cu acest subiect, vorbind în numele acestei centralități europene și luând distanță față de propria țară redusă la rangul de complement.

Întrebarea politică gravă, pe care puțini par să o ia în serios, este dacă e bine ca românii să urmeze această cale, imitând centralitatea europeană și negându-și autenticitatea, sau dacă, recunoscând ceea ce sunt, să vorbească și în numele diferenței proprii. Faptul că președintele Iohannis nu are absolut nicio propunere de făcut în numele societății românești, vorbind exclusiv în numele unei centralității europene vag definite, este ciudat și nu are cum să sfârșească bine. La prima vedere e minunat, suntem toți europeni, suntem pozitivi, solidari, dar atunci când ne vom lovi de subiecte concrete vom descoperi tot soiul de neadecvări. Iar dacă ungurii și polonezii își etalează de pe acum diferențele, cerând să se țină seama de ele, într-o abordare democratică, românii riscă să se trezească când va fi prea târziu. (În treacăt fie zis, aplombul ungurilor și polonezilor conservatori se trage și din faptul că ei revendică la rândul lor o centralitate europeană, una în rivalitate cu Occidentul în care văd o lume în plină decadență civilizațională.)

În sfârșit nu ne putem reprima gândul ca ”europenismul” exemplar al Președintelui și Premierului este, de fapt, efectul unui complex. Liderii politici din România țin atât de mult să pară exemplari, tocmai pentru că au fost priviți mereu ca o problemă. Și atunci refulează preocupările legitime care ar putea crea controverse din dorința de a se regăsi, în sfârșit, în acel centru aurit și încărcat de prestigiu, la care au râvnit timp de 25 de ani.