Wahlen in Belaus

Informaţia potrivit căreia în Belarus ar fi avut loc alegeri legislative e falsă. Pentru că alegeri autentice n-au avut loc. A avut loc doar o farsă, din pricina căreia candidaţii nu s-au putut înregistra în mod liber şi corect, forţele politice din opoziţie n-au beneficiat de vreun acces liber şi corect la mass-media, nu s-a produs o independentă observare şi numărătoare a voturilor. În schimb regimul a procedat la reprimarea criticilor puterii şi a tuturor celor care au fost bănuiţi de o posibilă disidenţă.

Se pune totuşi o întrebare: pe cine crede Lukaşenko oare că-l mai poate amuza cu acest vodevil amar?

Alegătorii şi opoziţia n-au nici o importanţă în Belarus

Poporului bielorus îi e clar demult că e lipsit de orice putere politică. Mai rău decât atât: Frica a pus stăpânire pe întreaga ţară după represiunile brutale declanşate în rândul opoziţiei, în reacţie la protestele suscitate de rezultatele alegerilor prezidenţiale din 2010.

În consecinţă, mulţi s-au retras din viaţa publică iar apatia politică s-a extins enorm. Prin urmare, dacă Lukaşenko se mândreşte cu vreo prezenţă la urne, participarea la vot s-a datorat doar fricii multora de a se vedea pedepsiţi în cazul în care ar boicota scrutinul.

E evident că autoritarul lider din Minsk n-a organizat aceste alegeri de dragul opoziţiei, pe care a demonstrat în repetate rânduri c-o dispreţuieşte.

Alegeri de ochii Europei?

S-a presupus că şeful statului a organizat scrutinul doar pentru europeni, ca un soi de „rău necesar”, menit să susţină echilibristica lui între UE şi Rusia. Astfel de alegeri l-au ajutat în trecut pe Lukaşenko să-i aburească pe europenii mai naivi şi să-i determine să creadă că în Belarus chiar are loc un soi de liberalizare.

Tactica asta a funcţionat în 2008, când au avut loc alegeri parlamentare la fel de puţin libere ca acum. Dar, din raţiuni geopolitice ori din naivitate, mulţi europeni au optat în favoarea iluziei potrivit căreia sub Lukaşenko o oare liberalizare ar fi posibilă. Iluzia s-a spulberat odată cu valul de represiuni de la finele anului 2010, deşi unii oficiali germani au mai avut nevoie de ceva timp înainte să realizeze că orice speranţă de democratizare sub regimul Lukaşenko e deşartă. Prin urmare, liderul de la Minsk e departe de a mai putea prosti pe cineva în vest.

Marii partizani ai tragicomediei

Cu atât mai mulţi admiratori are farsa bielorusă în est. În speţă în Rusia. Din perspectiva Moscovei, această farsă e utilă, devreme ce demonstrează că există alegeri încă şi mai puţin libere şi corecte decât cele pentru Dumă. În comparaţie cu nenorocirea din Belarus, Kremlinul se poate mândri cu dirijatele şi controlatele alegeri ruseşti.

Putin are toate motivele să-şi frece mâinile auzind presa europeană intitulându-l pe Lukaşenko „ultimul dictator din Europa”. În vest s-a impus de mult concluzia că factorul determinant al unei schimbări în Belarus ar fi Moscova. Dar europenii ar trebui să-şi ia adio şi de la iluzia potrivit căreia autorităţile ruse ar dori o astfel de schimbare.

Nu că Putin l-ar iubi pe Lukaşenko. Dimpotrivă, se afirmă că l-ar detesta. Dar îl lasă să-şi facă de cap. Fiindcă autoritarul lider din Minsk îi convine de minune celui de la Kremlin, devreme ce Lukaşenko şi-a transformat naţiunea într-un tampon între vest şi Rusia, fără să-i pese câtuşi de puţin că i-a răpit ţării sale orice perspectivă europeană.