Herta Müller şi România

Că suferinţa se poate sublima în poezie şi literatură fără ca prin aceasta suferinţa însăşi, cauzele ei să fie relativizate sau bagatelizate – o dovedeşte fiecare din cărţile şi textele Hertei Müller, atît cele scrise cît autoarea a trăit încă în România („Niederungen"), cît şi cele scrise după emigrarea ei în Germania.

O sensibilitate estetică demnă de un seismograf, un talent literar copleşitor, dintru început bine definit, cu totul ieşit din comun, un acut simţ al dreptăţii, o maximă intransigenţă morală, intoleranţa faţă de orice formă de duplicitate, prostie şi obtuzitate, manifestate încă de la bun început, sunt calităţile care au făcut-o pe actuala laureată a Premiului Nobel pentru Literatură „suspectă” în ochii Securităţii.

Herta Müller s-a aflat din studenţie în anturajul foarte apropiat al cunoscutei asociaţii de scriitori de limbă germană „Aktionsgruppe Banat”, printre ei se număra şi scriitorul Richard Wagner. În pofida programului estetic-literar al acestui grup de tineri autori germani, membrii ei nu au fost scutiţi de urmăriri, iar unii dintre ei au fost chiar arestaţi. Herta Müller însăşi, după ce a refuzat să colaboreze cu Securitatea, a fost pur şi simplu terorizată de agenţii ei. A rezistat eroic tuturor presiunilor morale, şicanelor, înscenărilor, tentativelor de intimidare, expunerii la situaţii în care simţea că viaţa însăşi îi era primejduită.

În februarie 1987, Herta Müller emigrează în Germania. Din tot ce va scrie de atunci înainte, va răzbate chiar ascunsă în straturile cele mai profunde ale textului, vibraţia unei traume nevindecate, lăsată de încercările prin care i-a fost dat să treacă.

Romanele, textele publicistice, pînă şi poemele-colaj pe care le-a scris în cei peste 22 de ani de cînd trăieşte în Germania, răsplătită fiind cu numeroase premii literare, culminînd cu Nobelul pentru Literatură, au oferit ocidentului, la cotele cele mai înalte ale esteticii literare, revelaţia grozăviei regimurilor dictatoriale.

Pe Herta Müller o leagă de România nu doar un „trecut care nu trece”, o leagă şi limba română pe care a învăţat-o şi care într-un anume fel fertilizează inconfundabila expresivitate, forţă poetică a textelor ei.

După 1989, Herta Müller a revenit în România cu diverse ocazii, a fost invitata unor manifestări literare, parte din romanele ei au fost traduse, la fel ca şi două volume de poeme colaj. Nu a contenit însă niciunde s-ar fi aflat, după cum îi stă în fire, să spună public, lucrurilor pe nume.

Iar suferinţei, ororilor pe care oamenii le pot comite împotriva semenilor lor, în numele unor dictaturi şi ideologii, aşa cum o dovedeşte mai ales ultimul ei roman „Atemschaukel", le-a fost dată o cu totul altă expresie decît cea întîlnită în discursul romanesc pe care ne-am obişnuit să-l desemnăm, generic, literatura Gulagului.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz