Herta Müller şi intelectualii români
29 octombrie 2010"Mi se pare prea puţin” a spus, simplu, dar tranşant, bănăţeanca, ale cărei cuvinte au dobândit greutate pentru unii doar după ce-a devenit laureata premiului Nobel pentru literatură.
Liiceanu nu face parte dintre ei. I-a editat cărţile. Ceea ce, spre lauda Hertei Müller, n-a determinat-o să cauţioneze aşa-zisa rezistenţă prin cultură. Fiindcă ea reprezintă în mare măsură un confortabil concept-instrument de auto-tămâiere a celor care n-au cedat ispitei de a deveni barzii dictatorului, dar nici n-au dispus de curajul opoziţiei făţişe faţă de sistemul totalitar.
De la dialogul eşuat, purtat pe scena Ateneului Român în condiţii stranii, devreme ce duelul retoric încheiat în coadă de peşte era susţinut de o scriitoare şi de editorul ei, s-a aprins o zaveră de pomină. Incriminările, acuzele şi contra-învinuirile se ţin de-atunci încoace lanţ şi furnizează în continuare materiale chiar şi pentru sumedenie de articole de analiză sau desfiinţare mutuală, din care unele au început să apară, iată, chiar şi în paginile celor mai serioase ziare apusene.
Desigur, e şocant pentru un om răsfăţat de glorie naţională, precum Gabriel Liiceanu, să afle că i se refuză girul entuziast al unei scriitoare înnobelizate, pentru care a te opune unui regim totalitar nu e totuna cu faimoasa "rezistenţă prin cultură". Că această ultimă redută auto-justificativă a celor care n-au avut temeritatea disidenţei făţişe, e altceva decât curajul extraordinar al unora ca Radu Filipescu, Dan Deşliu sau Mircea Dinescu.
La fel de şocant ar trebui să fie pentru Herta Müller reproşul unor gazetari, altminteri remarcabili, care, ca Andrei Cornea, îi impută scriitoarei un prezumtiv "maniheism radical". Sau care, precum Caius Dobrescu, o învinuiesc de rătăcire a propriei busole morale, fiindcă a acceptat să apară în public alături de un Liiceanu întrupând "exemplul de manual al oportunistului care mimează abil, în funcţie de instanţă…atât conformismul, cât şi subversivitatea".
Rece ar putea în schimb s-o lase, de bunăseamă, pâra, de nimic justificată, a unui Nicolae Manolescu, potrivit căruia Herta Müller n-ar fi "protestat" împotriva regimului comunist şi ca atare n-ar trebui să vorbească despre tăcerea celorlalţi.
Net mai serioase, pe de altă parte, sunt obiecţiile lui Mircea Cărtărescu, vizând aplicarea unor duble măsuri. Dată fiind îngăduinţa cu care Müller îl tratează pe vechiul ei prieten Oskar Pastior, cel care s-a angajat ca informator al securităţii, fără să devină totuşi obiectul intransigenţei scriitoarei, întrebările în această privinţă sunt cât se poate de legitime.
În năduful acestor aprinse polemici adevărul, rezultând din luciditatea unei gândiri diferenţiate, riscă să devină cea mai notabilă victimă.
Nu poate fi corect să pui semn de egalitate între un Sergiu Nicolaescu, având, vai, sub comunişti, "monopolul filmelor cu potenţial succes de public" şi Gabriel Liiceanu. Care, orişicât, n-a fost un Vadim Tudor şi are meritul de a fi optat ferm, după 1990, pentru o traiectorie salutară.
La fel de scandaloase sunt conotaţiile politice de actualitate atribuite în varii publicaţii unei dispute care priveşte, în esenţă, istoria României sub regim totalitar şi fizionomia morală a elitei ei spirituale, nu bilanţul lui Traian Băsescu.
Retrospectiv, pare destul de clar ce anume l-a determinat pe Liiceanu să sucombe ispitei de a-i cere Hertei Müller un certificat de bună purtare conform unei mai vechi tradiţii de recuperare şi îmbrăţişare a unor artişti a căror valoare s-a impus în occident. Un rol cheie în context revine nu doar rectitudinii morale certe a acestei autoare, ci şi ponderii ieşite din comun a poziţiilor adoptate de o scriitoare ridicată pe scut de către juraţii scandinavi.
Dar vanităţile rănite care au imprimat zâzaniei aerul frivol al unei gâlcevi pe cât de zgomotoase, pe atât de mărunte nu constituie decât un aspect cu totul superficial al unei chestiuni de prim rang. În acest context discordia cu accente apocaliptice, zăngănit de arme, denunţuri fatale şi stridenţe de război etern ce face valuri în paginile revistelor de cultură româneşti are şi partea ei de bun augur. Fiindcă atrage pentru prima dată atenţia asupra unei restanţe cultural-morale majore ce se cere urgent înlăturată: asumarea propriului trecut de către o elită care s-a absolvit prea repede, după 1989.
Dictaturile, se ştie, au nevoie de vitrine. Din ele fac parte malefice personaje cu rol de curea de transmisie, menite, precum istoricul Virgil Cândea, sub Ceauşescu, să atragă de partea regimului naţional-comunist exilul legionar.
Aceleaşi vitrine se împodobesc însă, de regulă şi cu o sumă de cărturari, inteligenţi, locvace şi fluenţi în limbi străine, perfect conştienţi de ticăloşia regimului, dar prea anxioşi unii, prea coruptibili alţii, ca să i se opună. Cu toţii acţionează ca supape şi conferă un aer respectabil unor vieţi publice irespirabile, mutilate de propagandă, nelibertate şi teroare.
Pe cei mai mulţi e greu să-i condamni, în măsura în care frica nu e o vină, iar pasivitatea în care s-au complăcut spre a nu-şi pierde măruntele avantaje nu reprezintă o crimă de magnitudinea celor comise de torţionari şi turnători.
Cu atât mai important e ca, măcar post-festum, noi toţi cei care nu ne-am asumat disidenţa să înţelegem totuşi că n-am jucat fără hiat un rol benefic, aşa cum multă vreme ne-am auto-amăgit să credem. Doar aşa, nu cu cerşeala de laude false poate demara o veritabilă asumare a trecutului, de care societăţile post-totalitare au nevoie ca de aer.
Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz