Ceilalți trăiesc pătați de greșeli și de capcanele în care au căzut. Emil Constantinescu, de exemplu, președinte între 1996 și 2000 din partea primei coaliții de dreapta care-i învingea pe foștii comuniști în frunte cu Iliescu, a fost aruncat în derizoriu de un scandal amoros inventat cu actrița și cântăreața Rona Hartner, care a murit anul trecut în Franța, unde s-a refugiat din cauza scandalului.
Dosarul care l-a afectat cel mai mult a fost cunoscut ca Țigareta 2, unde erau implicați în trafic cu țigări nu doar oameni de la Cotroceni, inclusiv consilierul lui cel mai apropiat, ci și fiul președintelui, după cum insista presa vremii. Pe 17 iulie 2000, Emil Constantinescu se declara învins de sistem, într-un discurs în care își anunța și retragerea din cursa prezidențială pentru al doilea mandat. A fost singurul șef de stat care a avut curajul să arate cu degetul în direcția celor care l-au compromis și sabotat. Atunci, sistemul era ușor de identificat în zona serviciilor secrete, formate încă din profesioniști ai Securității vechiului regim și care continuau să-i sprijine pe cei pe care-i cunoșteau din epoca anterioară.
După acest eșec programat de sistem, după cum lăsa fostul președinte să se înțeleagă, Ion Iliescu a câștigat în anul 2000 cursa pentru Cotroceni în fața extremistului Corneliu Vadim Tudor. În noul mandat, Iliescu l-a invitat pe Regele Mihai, pe care îl dăduse afară din țară de două ori în anii 1990, să devină emisar în încercarea României de a intra în NATO și Uniunea Europeană. Sistemul s-a aliniat în spatele lui Ion Iliescu și în 2002 la Praga, România a fost invitată să intre în Alianța Nord Atlantică. Deși Bruxelles-ul acuza Bucureștiul de lipsă de voință politică pentru stârpirea corupției, totuși, la sfârșitul anului 2004, România încheia negocierile de aderare la UE. Iliescu și-a terminat cu succes misiunea în fruntea statului, dojenindu-și părintește guvernul și primul ministru de „capitalism de cumetrie”. A plecat împlinit de la Cotroceni și ar fi rămas mult și bine în fruntea partidului, dacă n-ar fi avut acel celebru acte manqué, la congresul unde urma să devină din nou șeful PSD: de la tribună li s-a adresat participanților cu „dragi tovarăși” și cu o gesticulație care amintea de întrunirile comuniștilor. Acesta a fost eșecul care l-a eliminat din vârful politicii, chiar dacă a rămas președinte onorific al PSD.
În 2004, Traian Băsescu și-a lansat președinția înconjurat de fruntașii elitei intelectuale și diplomatice de la București vorbind despre axa București-Londra-Washington. Doi ani mai târziu, el a condamnat comunismul și a scos dosarele fostei Securități de sub cheie. În 2014 însă, și-a încheiat mandatul sub mrejele Elenei Udrea, care acum execută o sentință de șase ani de închisoare pentru corupție.
Dintr-un președinte cu obiective naționale clare, Băsescu a ajuns cumva la cheremul grupul ei de interese, fiicele și fratele lui au fost implicați în afaceri complicate. A insistat mereu pentru trimiterea celebrei Eba, fiica sa cea mică, în Parlamentul European. În final, a mizat pe nepotism. După ce și-a terminat mandatul a ieșit la iveală că a fost informator al Securității. Pentru că a dat o declarație pe proprie răspundere că nu a colaborat cu niciun serviciu secret, iar acea declarație s-a dovedit falsă, a pierdut toate drepturile de care se bucură un fost șef de stat (casă de protocol, șofer, SPP, secretariat plătit din bugetul de stat). Traian Băsescu a fost la rândul lui învins de cele două obsesii ale sale: puterea și Elena Udrea.
Tradiția continuă cu actualul președinte, Klaus Iohannis, care se pregătește să-și încheie mandatul înfrânt de pasiunea lui pentru lux și proprietăți. Lista cu îmbunătățirile excesive ale vilei de la Neptun, cu bunurile prea scumpe de care nu avea neapărată nevoie la Cotroceni, cu aeronavele folosite după modelul dictatorilor africani ne arată un președinte care a fost lăsat să-și exerseze lăcomia de sistemul din jurul său. Același sistem care probabil îi garantase anterior și liniște în privința celor două imobile din Sibiu pe care le pierde acum în favoarea statului.
Toți președinții României au fost compromiși din cauza slăbiciunilor pe care le aveau ei și cei din jurul lor, din cauza dorinței de putere și poate și a lipsei de măsură. Toți, cu excepția lui Ion Iliescu, care nu mai plătește pentru cei care au murit după 22 decembrie 1989, fiindcă Justiția amână sine die orice verdict și-l exonerează în acest fel de orice răspundere.
Iliescu a rămas așa cum s-a lăudat mereu „sărac și cinstit”, continuând să ne dea lecții de morală și democrație, el, cel care a chemat minerii să-i bată pe studenți și intelectuali, care a învrăjbit țara după modelul stalinist; el, cel care și-a lăsat tovarășii să se îmbogățească în toată tranziția care părea nesfârșită; el, care era gata să se întoarcă din nou cu fața spre Moscova. La aproape 35 de ani de la căderea comunismului, el e singurul președinte inocent pe care l-a avut România, singurul care nu (mai) decontează nimic.