”Noi singuri ne-am pus bomba separatismului”
2 martie 2022
Pe 2 martie 1992 în raioanele de Est ale Republicii Moldova a început războiul de pe Nistru - un conflict militar care, în pofida tuturor sacrificiilor umane și a eforturilor politice de atunci, s-a încheiat rușinos pentru moloveni, devenind, în scurt timp, un conflict înghețat prin care Federația Rusă își exercită influența și presiunea geopolitică în regiune.
Din acea zi s-au scurs deja 30 de ani, dar Republica Moldova tot n-a reușit să rezolve diferendul transnistrean. În ultimii ani, acest subiect aproape dispăruse de pe agendele guvernărilor, însă recentele evenimente din Ucraina au retrezit atenția publică față de conflictul transnistrean și, în special, față de riscul de a deveni parte din ecuația de invazie a Federației Ruse. DW a pus în discuție tema conflictului transnistrean în actualul context regional, cu Viorel Cibotaru, expert în securitate și reglementarea conflictelor, ex-ministru al Apărării.
DW: Suntem la 30 de ani de la izbucnirea conflictului de pe Nistru. Ce s-a întâmplat totuși atunci? A fost război sau, cum afirmă unii, conflict între popoare?
Viorel Cibotaru: 2 martie - 1992, 2022 - este o cifră convențională. Pentru mine, războiul a început ca un conflict, pentru că fenomenul separatismului s-a născut treptat. De la început a prins contururi ca o mișcare de respingere a procesului de emancipare socială a cetățenilor Republicii Moldova și a procesului de renaștere națională început în 1988. Pe atunci, în partea stângă a Nistrului existau peste 100 de întreprinderi de importanță unională, cu un număr impresionant de specialiști veniți din diferite colțuri ale Uniunii Sovietice. Această pătură era suficient de conservatoare, inclusiv față de procesul de renaștere națională.
De asemenea, un moment curios este că, din 1975 până în 1985, în legislație exista o prevedere care oferea dreptul ofițerilor din armata sovietică, KGB și alte servicii, care și-au încheiat serviciul militar în condiții extrem de grele, de exemplu la Polul Nord, să își aleagă traiul într-o zonă mai confortabilă pentru viață. Aceste zone erau litoralul Mării Negre (Abhazia, Crimeea, R. Moldova). În această perioadă în total, împreună cu membrii familiilor, în stânga Nistrului au venit circa 55.000 de oameni. Aceştia au fost oameni care foarte repede s-au organizat și care au constituit acea forță a separatismului, care foarte repede a fost orientată spre a respinge mișcarea de renaștere națională. De exemplu, aceasta s-a manifestat la referendumul pentru păstrarea Uniunii Sovietice, când în stânga Nistrului au votat ”pentru” aproape 100% din alegători. Eu sunt de părere că separatismul în R. Moldova a fost de origine politică, nu și geopolitică sau identitară, care ulterior a început să se transforme într-o mișcare organizată, inclusiv armată.
Primele confruntări au început prin 1990 și se manifestau prin dispute mai multe verbale, la nivelul administrației mișcării de emancipare, cu cei care reprezentau partea conservativă. Multe conflicte locale sociale sau de huliganism erau adesea transformate în conflicte identitare, cum ar fi bătăi între sate de moldoveni și de cei veniți, de alte origini.
Deci, aceste conflicte au început la nivelul bucătăriei și s-au transformat mai apoi în încercări de a limita, iar mai apoi, de a destitui neoficial reprezentații autorităților locale. Aceste conflicte au început să se înmulțească, să se organizeze forțe paramilitare, detașamente de muncitori etc. Ei au început să înainteze diferite cereri politice.
Sigur că atunci discuțiile cu privire la construcția noului stat Republica Moldova erau foarte aprinse. Majoritatea pleda pentru un stat unitar. Nu existau discuții de federalizare, dar erau discuții cu privire la împărțirea împuternicirilor, oferirea unei forme de autonomie Transnistriei, inclusiv pentru Găgăuzia.
Pentru mine, acest conflict militar început în decembrie 1991, când a fost blocat sediul de poliție din Dubăsari și când, pentru a debloca situația a fost trimis un autobus din Chișinău, care a fost întâlnit cu focuri de mitralieră fără avertizare, în urma căruia au decedat trei polițiști. Războiul a început însă odată cu implicarea armatei sovietice a 14-ea. S-a început treptat. Mai întâi prin sprijin logistic, organizațional, pentru aceste detașamente de muncitori, care ulterior au început să se transforme în batalioane. Aceste structuri au început a lichida toate autoritățile loiale R. Moldova și a-i înlocui conducătorii cu oamenii lor.
După acest conflict au mai existat diferite încercări din partea poliției de a interveni, inclusiv în schimburi de focuri. Poliția a început să intervină în diferite localități din dreapta Nistrului, cum ar fi Coșnița sau Hagimus.
Iar pe 2 martie, data în care putem spune că s-a născut războiul, subunitatea militară de geniști, staționată în Cocieri, a luat decizia de a fi loială R. Moldova. Ea a anunțat despre acest lucru comandamentului armatei a 14-a și împotriva lor a fost trimis un detașament de gardiști, care trebuia să-i aresteze. Ei au organizat o apărare și au chemat poliția în ajutor, reușind să ocupe această localitate.
Dacă vorbim despre implicarea armatei ruse, când oficial s-a declarat că Federația Rusă a intervenit în acest război?
În primul rând totul a fost legat de patrimoniul armatei a 14-a cu care trebuia de clarificat. Au fost mai multe etape. Prima etapă a fost atunci când guvernul R. Moldova ducea tratative cu Ministerul Apărării din URSS, cu privire la clarificarea armamentului militar. Atunci formula era simplă – tot ce este pe teritoriul vostru vă aparține. Balticii la acel moment au declarat că ei renunță la arsenalul militar al Uniunii Sovietice. La noi părerile erau împărțite. Unii spuneau că trebuie să lăsam acest patrimoniu, iar alții că nu. După mai multe discuții, în 1991, președintele Mircea Snegur a emis un decret cu privire la trecerea patrimoniului armatei a 14-a din dreapta Nistrului. A fost o pauză, când în martie 1992, Elțîn a emis un decret prin care patrimoniul din stânga Nistrului se declara al Federației Ruse. Deci, noi singuri ne-am pus o bombă pentru alimentarea separatismului. Din acest moment putem considera că Federația Rusă s-a implicat în război.
După 2 martie a început și mai intensiv formarea batalioanelor transnistrene, inclusiv după ce la Ministerul Apărării a venit generalul Creangă, care a devenit șeful statului major. El avea experiență militară în armata sovietică și știa despre construcția militară a unui stat. A fost demarat procesul de formare a primelor 10 batalioane, care au fost gata de luptă și în aprilie-mai am devenit o forță mai mult sau mai puțin organizată. În luna mai a fost acel eveniment legat de câteva tancuri care ne atacau. Era mai ales unul care ieșea și trăgea în Criuleni. La început trăgea în Holercani, unde era statul major moldovenesc, iar pe urmă la întâmplare. Ai noștri, chiar din prima lovitură, au doborât acel tanc, care evident era din arsenalul armatei a 14-a. Pe urmă au urmat niște lupte, mai ales în regiunea satelor Cocieri și Coșnița, iar pozițiile noastre erau ocupate de batalioane de voluntari. Apogeul războiului, cu implicarea tancurilor și aviației, a avut loc în perioada 19-28 iunie în mod special în jurul orașului Tighina. Acesta însă s-a încheiat la 8 iulie, prin semnarea unui armistițiu de încetare a focului, după care a fost pavat drumul spre încheierea acordului de la 22 iulie și introducerea la 1 august a forțelor de menținere a păcii.
Din faza care a început în Tighina putem considera că a fost război sub toate aspectele. S-a implicat masiv armata a 14-a, dar care niciodată nu a folosit unitățile militare organizate. Deci, ea furniza logistic, inclusiv a tras în noi din cetatea Tighina, unde peste 30 de oameni au decedat la podul de la intrare în oraș. Acele tancuri care au tras au fost transferate în dimineața zilei de 19 iunie forțelor separatiste, iar echipajele erau compuse din echipaje mixte. Doar că ofițerii armatei a 14-a erau cu cereri ca să fie eliberați din armată. Deci ei au avut grijă permanent să nu lase impresia că armata a 14-a participă cu formațiuni în război.
Pe 2 martie 2022 se împlinesc 30 de ani de la declanșarea conflictului armat din raioanele de Est ale Republicii Moldova și, cu acest prilej, anul 2022 a fost declarat de autorități ”An al Recunoștinței pentru veteranii războiului de pe Nistru”.