Mai e ceva de făcut? Şi dacă da, ce?

Îngrijorat de cariera sa care, inexorabil, se apropia de sfârşit, şeful jandarmeriei a apelat la steagul naţional, la icoane şi la iertare. Cum de le-a uitat când a ordonat ciomăgirea românilor? A unor ziarişti, precum prietenul meu Cristi Stefanescu, împreună cu care, cu puţin înainte, filmasem şi comentasem protestul românilor reunificaţi în Piaţa Victoriei? Unde au fost valorile lui când trupele din subordinea sa dezonorau haina militară, gazând cetăţeni, cu tot cu mame cu copii, cu străini, cu văduve şi orfani?

Să fi pus oare mâna acest ins ros de ambiţii şi sadism, invocând icoane, pe Sfânta Scriptură? Să nu fi ştiut că Biblia îi interzice explicit şi categoric să-i trateze rău pe cei mai slabi dintre cei slabi? În speţă pe străini şi pe orfani, pe văduve şi pe săraci? Şi dacă n-a ştiut, cum de a ajuns şef?

Poate în baza tradiţiilor inumane ale jandarmeriei, implicate nu de azi de ieri în crime şi fărădelegi antiromâneşti şi anticreştine, între care şi în Holocaust? Sigur, nu Cucoș e principalul vinovat al barbariei dezlănţuite la 10 August. Prea puţini se mai îndoiesc că regimul Dragnea a premeditat crimele cu scopul sluţirii imaginii României reunificate în protest pentru salvarea justiţiei şi anticorupţiei. Că le-a pregătit îndelung şi minuţios, inclusiv în aspectul lor mediatic.

Altfel n-ar fi fost trimisă şi ”părăsită” în pustiul "huliganic" o femeie-jandarm spre a fi controlat bătută, într-o manieră cât mai vizibilă, mai bine filmată. Altfel n-ar fi fost stăruitor şi sistematic expusă la televiziunile arondate, spre a fi utilizată ca alibi pentru barbarii şi ca prilej de agitprop menit să semene confuzie, să disculpe făptaşii, să dea vina pe nevinovaţi.

Sistemele totalitare se bazează toate pe teroare de tipul celei dezlănţuite de jandarmi în capitală, pe manipulare şi diversiune în genul celor practicate de aceste televiziuni.

În fapt, degenerarea în brutalităţi de epocă de piatră a unui protest uriaş, eminamente paşnic, prin intermediul unor instigatori profesionişti fusese previzibilă din riguroasa pregătire televizată a atmosferei. Televiziunile de propagandă şi linşaj reproduseseră insistent, ca un soi de tir de baraj pregătitor al asaltului final, declaraţiile demente ale unor inşi obscuri ori iluştri necunoscuţi, mediatizaţi spre a acredita şi răspândi o prezumtivă, dar inexistentă propensiune spre violenţă a protestatarilor. Apoi difuzaseră necritic o conferinţă de presă a jandarmeriei, ea însăşi inexplicabilă în contextul paşnicelor proteste româneşti din ultimii ani. 

Ce contrapune puterea acestei realităţi, indicând clar conspiraţia regimului Dragnea, ai cărui piloni, de la şeful inftractor al PSD la prietena lui ministru de interne şi de la prefect la ofiţerii vinovaţi trebuie urgent demişi? Îi contrapun televiziuni, politicieni, ziarişti cumpăraţi şi un narativ bazat, ca şi sintagma statului paralel, pe conspiraţionism.

Întrucât vuvuzelele regimului, de felul europarlamentarului Mircea Diaconu, sunt incapabile să distrugă imaginile bastonadei jandarmeriadei gazând oameni paşnici cu mâinile ridicate şi lovind bestial în cap femei, propaganda încearcă din răsputeri să acrediteze existenţa unei imaginare contraconspiraţii justificatoare de brutalităţi. A unui presupus, în fapt imaginar complot antiputere. Şi sugerează că a fi împotriva acestei puteri ar fi un semn al dezbinării. Nimic mai fals şi mai grotesc.

În realitate, mesajul transmis de oamenii ieşiţi cu sutele de mii în stradă în Bucureşti, în ţară şi în lume e edificator. Am aflat astfel, în pofida tentativei disperate a regimului de a-l perturba că, dacă facem abstracţie de pătura subţire a oligarhiei cleptocratice şi a nomenclaturii securisto-militare, majoritatea covârşitoare a românilor nu vrea asiatizarea ţării, ci un stat european, fiind, ca atare, puternic unită împotriva unui regim Dragnea cotat de mulţi, nu fără temei, drept criminal.

De aici şi semnalul salutar, politic inteligent, deşi nu lipsit de motive egoiste, lansat de Ecaterina Andronescu într-un târziu, dacă nu chiar prea târziu pentru PSD. Cum, prin urmare, să i se răspundă regimului Dragnea? Poate fi iertat? Sau e vital ca guvernanţii să fie nu doar debarcaţi, ci şi pedepsiţi?

Evident, chiar dacă absolut necesare, demisiile mai-marilor regimului nu rezolvă suficient. Fără dreptate, realizată inclusiv prin boicotarea televiziunilor-curea de transmise-ale regimului, ţara n-are cum să se facă bine. Nici să evite noi violenţe, prin forţa şi natura lor dezinhibantă, mai ample decât cele de la 10 august.

Răufăcătorii, indiferent dacă au participat operativ la barbaria din Piaţa Victoriei, ori doar au însoţit-o şi planificat-o din birou, "până la trei dimineaţa”, trebuie urgent arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Căci nimic altceva nu poate izbăvi România de riscul unor viitoare confruntări soldate cu vărsări de sânge de amploare. Nimic altceva nu-i poate reface ţării reputaţia şi imaginea externă. Nimic altceva nu-i va salvgarda democraţia, economia, statutul european şi atlantic.

Dar cum pot fi traşi la răspundere potentaţi iresponsabili, ce nu se lasă demişi? Perpetuarea lor la butoane nu e o fatalitate. Românii au puterea de a-şi determina soarta. Cum? Evitând fatalismul, indiferenţa şi lehamitea politică. Respingând perfecţionismul şi refuzând să se mai lase demobilizaţi. Cerând tenace şi perseverent socoteală şi puterii, şi partidelor opoziţiei. Revendicând rapida unificare a celor din urmă şi urgenta activare a sindicatelor în vederea organizării, la nevoie, a unei greve generale. Pedepsindu-i cu dispreţ, izolare socială şi boicot pe cei care ignoră aceste revendicări şi încearcă să-i dezinformeze şi să-i mancurtizeze. Şi apelând la aliaţii PSD şi la forurile internaţionale să pună capăt indolenţei lor sinucigaşe faţă de insolenţa şi fărădelegile dragniote. 

Unele din cele mai dragi sintagme ale propagandei regimului PSDist afirmă, fals, că, pasămite, nu s-ar mai putea face ”nimic”. Ori că ”n-ai cu cine să-i înlocuieşti”. Că ”toţi sunt o apă şi-un pământ”. Că ”nu mai vrem răul mai mic”. Nu-l vrea nimeni. Dar trebuie adesea acceptat până se trece puntea. Apoi, nu sunt toţi la fel de vinovaţi, chiar dacă nimeni nu-i perfect. Cu atât mai puţin preşedintele, care are cel puţin virtutea de a spune, fie şi tardiv, adevărul.

Din Cartea Ieşirii din robia egipteană reiese că libertatea are prioritate. Că demnitatea trebuie redobândită spre a nu se mai rătăci în pustiu, în loc să se găsească drumul către adevăr şi dreptate.