“Procesul“ lui Kafka, un proces interior de autocunoaștere

Despre această producție a Teatrului Național Cluj-Napoca, despre deslușirea textului kafkian, în speță a celebrului roman semnat de Franz Kafka “Procesul“ și despre prezența la Festivalul Național de Teatru de la București (FNT) am stat de vorbă cu Mihaela Panainte.

DW: “Procesul lui Kafka“, spuneai în prezentarea acestui spectacol al stagiunii Naționalului clujean 2016/2017, “este asemenea unui vis“. Și că autorul, “în ciuda imaginii sumbre cu care tindem să-l asociem, a fost un visător“. Este acesta elementul central pe care ai încercat să-l oglindești, nu doar prin jocul protagoniștilor, ci și prin spațiul de joc creat – scenă, sonorități, lumini?

Mihaela Panainte: Operele lui  Kafka poartă în sine aceeaşi substanţă a visului, de la structură până la stranietatea imaginilor, sunetelor, ideilor şi emoţiilor pe care le vehiculează. Scrierile sale imită până la ridicol nebunia irațională și înspăimântătoare a acestui univers nocturn în mişcare, pe care îl numim vis. Visul este o temă care mă preocupă în mod obsesiv.

În această dimensiune nocturnă putem afla lucruri despre interiorul nostru. Un interior atât de puțin cunoscut de noi. “Procesul“ lui Kafka este un proces interior de autocunoaștere, autodezvăluire. Nu este, după părerea mea, un proces exterior, ar fi mult prea banal. Pentru o schimbare profundă, Omul are nevoie de un proces de conștiință prin care poate să perceapă existența mult mai în profunzimea ei.

„Omul a pierdut conștiinţa legăturii sale cu Universul, hipnotizat fiind de propria-i persoană“

DW: Ce ți se pare fascinant la acest roman și în general la creația kafkiană? Și, nu pot să nu te întreb acest lucru: cum interpretezi finalul textului? “Ca un câine!, spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască“? Implică, după părerea ta, acest final o rază de speranță? O ieșire din acest univers aparent absurd, inuman? Reușește K. să depășească acea “condiție de câine“, în sens metaforic?

M.P.: Tema existențială propusă de autor este cea a Fiinţei care s-a pierdut pe sine din cauza orgoliului nemărginit, sabotată de complexul propriei superiorităţi, victimă a unei crize identitare şi spirituale. În timpul în care trăim, omul a pierdut conștiinţa legăturii sale cu Universul, hipnotizat fiind de propria-i persoană. O persoană din care, până la urmă, sub greutatea unui ego exacerbat, nu mai rămân decât resturile unei identităţi false, fondate pe iluzie. Da, cred că “Procesul“ lui Kafka are un final pozitiv. K. înțelege că nu sinuciderea este șansa lui.

“Ca un câine!“ Așadar ca o ființă minusculă pe acest pământ. Nu e nimic umilitor pentru ființa umană această comparație.

„Mă fascinează spațiile poetice pe care le propune Helmut Stürmer”

DW: Ai colaborat la acest spectacol cu un mare scenograf, foarte apreciat nu doar în România, ci și în străinătate, mai ales în Germania, unde s-a stabilit în 1977: Helmut Stürmer. Cu exact zece ani în urmă ai efectuat un stagiu de regie la opera “Gianni Schicchi“ de Puccini, tot la Cluj, dar la Teatrul Maghiar de Stat, regia fiind semnată de Silviu Purcărete iar scenografia de Helmut Stürmer. Era anul în care îți încheiai studiile la Academia de Muzică “Gheorghe Dima“ din același oraș transilvan. În ce măsură te-a influențat în devenirea ta artistică acest stagiu și cum ai descrie colaborarea ta cu Stürmer la “Procesul“? De ce ți s-a părut potrivit ca scenograf în acest spectacol?

M.P.: Helmut Stürmer este un scenograf genial și generos. Este interesat de regizorii tineri și reușește să-i ajute să-și definească spațiul mult mai bine. Pentru mine a fost esențială întâlnirea cu el. Aceste spații poetice pe care le propune mă fascinează. Iar luminile sunt lecții de pictură. Am început colaborarea cu Helmut Stürmer în 2014, când am lucrat împreună la Instalația Medio Monte (la Colonia de Pictură de la Baia Mare) pe textul lui Marian Ilea și manifesto-ul artistului Mircea Bochiș. Monte Medio este o lume labirintică, o experiență individuală care începe de la intrarea din Colonia Pictorilor, un spațiu fără timp. Aici, epocile se interferează și, astfel, se creează un spațiu de întâlnire între personajele din opera barocă, artiștii începutului de secol al XX-lea, care au întemeiat celebra Școală de Pictură de la Baia Mare, și cei care o continuă, artiștii de astăzi. În labirintul din Monte Medio pot apărea miraje optice, dar și acustice, poți să te învârți în cerc, având convingerea că mergi înainte, poți avea vertij, poți să te ascunzi de ceilalți, dar și de tine.

„Textul - un material compus din note muzicale“

DW: Am amintit că ai absolvit studiile Academiei de Muzică din Cluj și anume cu specializarea regie de operă. Ai studiat și canto și ai urmat și cursurile Liceului de Muzică “Dinu Lipatti“ din București. Ce însemnătate deține muzica în munca ta de regizor?

M.P.: Percep imaginea ca pe un sunet, iar mişcarea, la rândul ei, o văd ca pe o intersecţie dintre sunet şi imagine.Senzaţiile care, prin suprapunere, ne trezesc simţurile. Când auzim, să şi vedem! Pentru mine, a auzi este egal cu a vedea şi invers. Ceea ce văd (acţiunea) şi ceea ce aud merg împreună prin suprapunere. Textul este un material compus din note muzicale, aflate în relaţie cu mişcarea şi cu formulele ritmice, iar eu le asamblez pe toate. Descompun formulele ritmice dintr-o partitură (textul dramatic) și caut corespondenţele lor în mişcare şi imagine.

DW: “Teatrul schimbă lumea“ este motto-ul ediției 2017 a FNT...

M.P.: Și oamenii schimbă teatrul. Sper că oamenii și teatrul se întâlnesc și că nu au o comunicare paralelă.

DW: Mihaela Panainte, ești stabilită de câțiva ani la Passau, în Germania. Continui să lucrezi însă în România pe diferite scene din țară și ești prezentă la numeroase festivaluri de teatru. S-a schimbat optica ta asupra teatrului de când trăiești în Germania?

M.P.: De când trăiesc în Germania am înțeles că e necesar să lucrez exact, riguros, în detalii foarte mici. Admir în Germania posibilitățile tehnice și o anumită mentalitate care ține de o asumare puternică și de disciplină. În Germania diversitatea este mult mai mare, asta mă atrage foarte mult.

DW: La ce proiecte lucrezi? Pe ce scene și ce spectacole pregătești?

M.P.: În Passau am pornit propriul nostru proiect, Uthopia Theater, care propune rezidențe internaționale. Acum pregătim “Așteptându-l pe Godot“, care va avea premiera la începutul lunii martie 2018. Îl producem în Passau, apoi vrem să circulăm cu el în toată Germania. Lucrăm cu actori foarte interesanți din diferite teatre din Germania. Este o experiență foarte frumoasă.

Apoi mai lucrez la un scenariu după “Maestru și Margareta“, de Bulgakov, pregătesc un scenariu după romanele lui Max Blecher. Sunt doar câteva dintre proiectele care mă interesează foarte mult în următoarea perioadă.

DW: O ultimă întrebare: revenind la festivalul de teatru care încă mai continuă la București, ce înseamnă pentru tine prezența la FNT? Ca regizor al unui spectacol selecționat, considerat a se număra printre cele mai bune ale stagiunii trecute, dar și ca spectator?

M.P.: Este foarte important pentru mine acest festival. Mă bucur foarte mult să fiu aici. Am șansa să cunosc oameni noi, oameni cu care voi dezvolta proiecte în viitor. Mulțumesc FNT-ului pentru acest lucru.

După spectacolul „Hamlet/Collage” de Robert Lepage cu Evgeny Mironov, am înțeles că drumul va fi lung și că am nevoie de multă răbdare și credință...

Autoare: Medana Weident