Moldova dintre Prut și Nistru - un teritoriu în cumpănă

„Ce-a fost nici zeii nu pot schimba”, glăsuiește un cunoscut adagiu. Schimbă oamenii, istoricii, regii, principii, sultanii, primii secretari ai partidului, șefii de stat autoritari care poruncesc istoricilor să prezinte evenimentele apuse într-un mod convenabil scopurilor lor politice din prezent. Se cheamă manipularea trecutului.

Rușii au o bogată tradiție a producerii de realități fictive. Ca elev în vremuri sovietice, am avut prilejul să vizitez diorama de la Sevastopol, consacrată războiului Crimeii, din 1853-1856. E un soi de instalație care combină exponate dure, palpabile: tranșee, bordeie, tunuri, manechine umane, puști manufacturate etc., cu un tablou în semicerc, de mari dimensiuni, dând impresia de adâncime a spațiului. Marea iscusință, ca arhitect al unei astfel de construcții, este să estompezi linia dintre obiectul material, palpabil, realizat în 3D, cum am spune noi azi, și orizontul pictat, ce pare i-limitat. Diorama era unul din locurile cele mai vizitate ale orașului Sevastopol, o escală obligatorie în excursiile organizate pentru elevii veniți de pe cuprinsul URSS în vacanță în Crimeea.

Propaganda sovietică a făcut din asediul Sevastopolului și, în particular, din lupta sângeroasă pentru cucerirea colinei Malahov, esențială în economia războiului, o epopee eroică, un fel de prefigurare a „Marelui Război pentru apărarea Patriei” din anii 1941-1945. Inamicii de la 1853 erau turcii, englezii, francezii și italienii, care voiau să îngrădească expansiunea rusească spre Dunăre și în Principatele Române, unde țarul Nicolae I își trimisese deja o armată numeroasă. Planurile Rusiei erau mult mai ambițioase: voia să ajungă la Bosfor și Dardanele, să transforme de pe atunci Marea Neagră într-un „lac rusesc”. Se știa, cum știm și azi, că Rusia se întinde până acolo unde cineva are curajul și forța să o oprească.

Basarabia de sud a fost parte a Principatelor Unite

Nouă, elevilor din Moldova sovietică, nu ni s-a spus la orele de istorie că debarcarea forțelor turcești și occidentale în peninsula Crimeea a venit în replică la poftele nesățioase ale țarilor de noi teritorii. Profesorii nu ne-au vorbit că înfrângerea Rusiei în războiul din 1953-1856 a înlesnit o serie de evenimente și procese în Europa care au condus între altele la Unirea Principatelor Române, pentru că, fără votul unanim pentru Alexandru Ioan Cuza în cele două divanuri ad-hoc, de la Iași și de la București, într-un context extern favorabil, în care l-am avut principal aliat pe Napoleon III al Franței, nu ar fi existat statul român modern și nici Marea Unire de la 1918, a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.

În școala sovietică, narațiunea oficială era: Rusia, ocrotitoarea și eliberatoarea creștinilor de sub împilarea Semilunii otomane. Basarabia, potrivit acestei doctrine, fusese deja „fericită” de ruși la 1812, când fusese despărțită cu sila de restul spațiului românesc și european și transformată în gubernie țaristă. Ceilalți creștini din Balcani, rămași sub jugul turcesc, tânjeau și ei, sărmanii, după eliberarea rusească, dar uite că perfizii occidentali, care au ținut partea sultanului, s-au opus.

La fel, nu ni s-a spus că Unirea Principatelor a impulsionat o serie de reforme ce aveau să modernizeze statul român, să-l europenizeze, să-l scoată din letargia orientală. Basarabia a participat și ea cu cele trei județe din sud – Cahul, Ismail și Bolgrad – la făurirea statului român modern, până în 1878, când la Conferința de Pace de la Berlin rușii și-au adjudecat din nou cele trei județe iar România a primit Dobrogea, gurile Dunării și Insula Șerpilor. Niciodată în istoria românilor, poate cu excepția anului de grație 1918, nu am obținut ceva ce ni se cuvenea de drept, fără să pierdem în altă parte, din cauza unui dușman sau „aliat” mai puternic.

Timp de 22 de ani s-au aflat cele trei județe din sud în componența României și tot 22 de ani plus 3, între 1941-1944, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru a fost românesc, până când l-a călcat iarăși cizma rusească.

Azi, în plină agresiune a lui Putin în Ucraina, se vede că prezentul este ecoul trecutului, replica unei istorii care nu și-a încheiat conturile și se încăpățânează să-și reactualizeze măcelurile.

Avatarurile unei străzi din Chișinău

Moldova dintre Prut și Nistru și-a schimbat de prea multe ori stăpânirea, steagul, „zeii” și sloganurile, încât provizoratul a sfârșit prin a fi rațiunea de viață a oamenilor de aici. Mulți trăiesc cu valizele la capătul patului. Așa s-a întâmplat și în zilele de după 24 februarie 2022. Mă gândesc de multe ori cum a arătat 28 iunie 1940, când Stalin a ocupat Basarabia. Oroarea a fost pe punctul să se repete acum, dacă nu luptau atât de vitejește ucrainenii.

Principala arteră a Basarabiei – Bulevardul Ștefan cel Mare – este oglinda fidelă a schimbărilor de regim prin care a trecut acest ținut în ultimii 200 de ani. Imediat după anexare, rușii au numit-o Milionnaia (a Milioanelor). Între 1840-1877 – Moscovskaia. Din 1877 i s-a zis Alexandrovskaia (după numele țarului Alexandru II) și din 1924 – Alexandru cel Bun (noroc că aveam și noi în Panteonul național un Alexandru, ca să nu fie prea șocați moldovenii). Între 1931-1944 s-a numit Regele Carol II. Din 1944 până-n 1990, anii glorioși ai URSS-ului, i s-a spus Lenin. Iar din 1990 și până azi este bd. Ștefan cel Mare și Sfânt. Se cheamă că ne-am întors la obârșie, la originile noastre medievale.

Dacă Rusia va fi înfrântă în Ucraina, pentru prima dată în istoria ultimilor 300 de ani Moldova dintre Prut și Nistru nu va mai avea un hotar cu fosta împărăție. Frontiera Europei se va muta cu câteva mii de kilometri spre est iar tăblița cu denumirea bulevardului din inima Chișinăului va rămâne neschimbată... o vreme. La noi nu e niciodată sigur.