"Nu vrei să o ștergi din RDG?"

Când a căzut Zidul Berlinului, unul dintre cei doi prieteni era în concediu în India și se plimba pe plajă. Celălalt era acasă, în apartamentul său din München, și plângea de bucurie în fața televizorului. "A fost cea mai frumoasă experiență din viața mea", își amintește Eckehard Walter, "pentru că fără Zidul Berlinului, RDG nu mai putea să supraviețuiască." 

Estgermanul din Quedlinburg reușise să fugă din RDG cu mulți ani înainte. În 1978 a înotat 25 de kilometri în Dunăre, de la Mohacs, în Ungaria, până în localitatea Batina din Iugoslavia. 

Santana și berea bulgărească 

Când s-a întors în această toamnă în locul în care și-a început evadarea spectaculoasă din blocul răsăritean, pe Eckehard Walter l-au năpădit lacrimile: "Acea zi ar fi putut să fie ultima din viața mea. Dar mi s-a împlinit un vis şi aș face același lucru și astăzi."

Prietenul care l-a ajutat să fugă, Eckhardt Selbach din Köln, l-a acompaniat și acum, în 2019, pe malul Dunării. Cei doi bărbați au astăzi peste 60 de ani și se miră de curajul de odinioară: "Aveam în jur de 20 de ani și ne simțeam nemuritori."

Prietenia clandestină dintre un cetățean al RDG și un vestgerman a început în 1977 la camping în Bulgaria, în apropiere de Varna. Pe cei doi tineri nu îi interesau conflictele politice dintre cele două Germanii, ascultau împreună Pink Floyd, Santana și Frank Zappa și se bucurau de berea bulgărească. 

Dintr-o dată, vestgermanul Eckhardt Selbach l-a întrebat pe prietenul său estgerman: "Nu vrei să o ștergi?" O întrebare pe care Eckehard Walter nici nu ar fi îndrăznit să o formuleze. După o săptămână petrecută cu noul său prieten vestgerman, și-a dat seama că vrea să fugă neapărat, înainte de a fi recrutat în "Nationale Volksarmee", armata RDG-istă. 

Eckhardt Selbach era hotărât să-și ajute prietenul să fugă din RDG. După ce s-a întors la Köln, din concediul petrecut în Bulgaria, a început să adune informații, zi și noapte, despre posibilele căi de evadare. 

"Trebuie să înoți în Dunăre"

În portbagajul unei mașini din Berlinul de Est în Berlinul de Vest? Prea periculos! Cu un pașaport vestgerman falsificat din Bulgaria spre Turcia? Nu mergea. Când s-a întâlnit din nou cu prietenul estgerman, Selbach i-a spus: "Trebuie să o facem în stilul cel mai dur. Trebuie să treci Dunărea înot."

Cei doi tineri au început să se pregătească. Eckehard Walter se antrena în fiecare zi la Quedlinburg, pentru a-și îmbunătăți condiția fizică, iar Eckhardt Selbach pregătea cu meticulozitate călătoria, procurând un buletin și un pașaport vestgerman pentru prietenul său. 

În Vinerea Mare din anul 1978, Eckhardt Selbach a plecat la cinci dimineața din Köln. După 22 de ore a ajuns într-o cârciumă din gara din Pecs, în Ungaria, unde și-a așteptat prietenul. La unu noaptea, când cârciumarul se pregătea să închidă, a apărut, în sfârșit, și Eckehard Walter.Complice la "Republikflucht"

"Eram sigur că va veni”, își amintește Eckhardt Selbach, care făcuse rost de o serie de obiecte utile pentru traversarea Dunării: un costum neopren, ochelari de scafandru, un tub de respirație și labe de înot pentru scufundări. De Paște, la ora 20, Eckehard Walter a intrat în apa rece ca gheața a Dunării, la Mohacs, în Ungaria. Frica și emoțiile erau mari. 

"Dacă cineva m-ar fi întrebat ce fac, de fapt, în momentul acela, poate că aș fi renunțat. Îmi era frică pentru prietenul meu care tocmai săvârșea, cu ajutorul meu, crima numită în statul comunist estgerman 'Republikflucht' (Fuga din RDG), pedepsită deosebit de aspru. Prietenul meu își risca viața încercând să evadeze”, își amintește Selbach.   

În timp ce Walter înota în apele înghețate ale Dunării, prietenul din Vest traversa podul spre Iugoslavia cu mașina. Tânărul din Köln obținuse viza pentru Ungaria și putea să intre și să iasă din țară de mai multe ori. 

În Iugoslavia a început să-l aștepte pe Eckehard Walter. Estgermanul era deja aproape, din punct de vedere geografic, și totuși, parcă, în altă lume. De fiecare dată când auzea o barcă cu motor sau lătratul unui câine, credea că totul s-a terminat și că va fi prins, își amintește Walter astăzi. 

Dintr-o dată a văzut o lumină puternică. S-au aprins reflectoarele de la frontieră, apele Dunării nu mai ofereau protecția întunericului. Walter s-a scufundat pentru a se ascunde, dar apa i-a intrat în tubul de respirație. "N-am avut ce face, mi-am scos tubul și am înghițit apa murdară", își amintește bărbatul din RDG. 

Pe malul iugoslav 

Tânărul s-a lăsat dus de apă, a evitat orice mișcare și s-a îndepărtat de lumina reflectoarelor. Când a ajuns din nou în întuneric, Walter a știut că e în partea iugoslavă a fluviului.  

"M-am liniștit, am înotat spre mal, acolo m-am așezat pe jos și m-am odihnit puțin." Până la podul din Batina, unde îl aștepta prietenul vestgerman, mai erau zece kilometri. Cu ultimele puteri a înotat până acolo. Când Selbach l-a pescuit din apă, Walter avea mâinile și picioarele înțepenite și buzele înghețate. 

În toiul nopții, cei doi au mers cu mașina spre Osijek, pentru a ajunge cât mai departe de regiunea de frontieră dintre Iugoslavia și Bulgaria. Pe la ora 15 au sosit la granița cu Austria, în munți, la trecătoarea Loibl. 

Au avut un noroc nemaipomenit: grănicerii i-au lăsat să treacă, n-au avut niciun fel de obiecții când Walter le-a arătat buletinul vestgerman, pe care Selbach îl împrumutase de la un prieten care semăna cu Walter. Selbach i-a dat foc pașaportului estgerman al prietenului său înainte de trecerea graniței, pentru a nu risca să fie acuzat de complicitate la fuga din RDG.. 

"Ai reușit, ești în Vest!"

După câteva momente de tăcere, Selbach a început să strige euforic: "Ai reușit, ai reușit, ești în Vest!" În tunel a claxonat de bucurie. Cei doi prieteni au mers până la München și și-au sărbătorit victoria cu niște beri la Hofbräuhaus. 

La 30 de ani după căderea Zidului Berlinului și peste 40 de ani după evadarea sa spectaculoasă, Eckehard Walter consideră că, pentru el, "s-a terminat cu RDG-ul". Astăzi nu se simte nici estgerman, nici vestgerman, ci, pur și simplu, german. Nu îi înțelege pe nostalgicii Germaniei de Est. "Nu mi-e dor nici de Trabant, bine că nu mai există – e o mașină urâtă, care pute."

Până la căderea zidului, cei doi prieteni nu au vorbit despre marea aventură prin care au trecut, pentru a nu risca să se închidă o cale de evadare de care ar putea profita și alți oameni din blocul răsăritean. A fost contribuția lor specială la reunificarea Germaniei.