Printr-o coincidență parcă studiată de sindicatele din Educație, greva lor se suprapune peste perioada în care urma să aibă loc marea schimbare guvernamentală: să vină Marcel Ciolacu în fruntea executivului în locul lui Nicolae Ciucă, pentru care nu s-a găsit oricum locul cel mai potrivit. Această suprapunere i-a dat ocazia șefului PSD să ia inițiativa și să spună că „în acest moment agenda românilor nu mai coincide cu agenda politică” și ca atare, negocierile pentru noul guvern „trebuie suspendate” până când cele două priorități sociale vor fi rezolvate: solicitările sindicatelor și reforma pensiilor speciale. Altfel spus, PSD a găsit acest pretext oferit de sindicate să demonstreze nu doar că liberalii n-au fost în stare de nimic în privința învățământului, cu toate că au deținut acest minister în ultimii trei ani, ci și că social-democrații sunt cei care fac regulile, salvează situațiile și sunt gata să-și sacrifice pozițiile de dragul românilor.
În mod tradițional, sindicatele autohtone au făcut în ultimii 30 de ani jocurile PSD, care le-a dat în schimb inclusiv fotolii parlamentare. Duminică, tratativele dintre sindicate și guvern nu au dat rezultate. Sindicaliștii sugerează că vor rămâne în grevă până când executivul va da o ordonanță de urgență care să le rezolve, cel puțin parțial, revendicările salariale.
Anul școlar 2022/2023 are alocat cel mai mic procent din Produsul Intern Brut (PIB) din 2011 încoace, când a fost adoptată Legea educației care prevede la Articolul 8 obligația guvernului de a da în fiecare an 6% din PIB pentru Educație. Astă iarnă când a fost făcut Bugetul de stat, iar pentru învățământ guvernul a alocat doar 2,1% din PIB, încălcând elegant Legea prin permanenta derogare anuală, sindicatele nu s-au revoltat. Liderii celor trei mari sindicate din Educație, FSLI -Federația Sindicatelor Libere din Învățământ, Federația Sindicatelor din Educație „Spiru Haret” și Federația Națională Sindicală „Alma Mater” n-au amenințat nici cu ieșirea în stradă, nici cu greva generală sau cu înghețarea anului școlar și universitar pe motiv de subfinanțare. N-au monitorizat din timp discuțiile despre alocările bugetare, n-au făcut lobby pentru reformarea serioasă a Învățământului, iar acum vorbesc numai despre creșterea salariilor, fără să propună și condiții de performanță. Fiindcă atât de mult timp Educația a fost Cenușăreasa bugetelor naționale, iar cei din zona preuniversitară au fost ținuți ani în șir cu lefuri de vânzător la supermarket, cererile sindicatelor sunt îndreptățite.
Salariile profesorilor și învățătorilor trebuie mărite, chiar dacă nu vor exista rezultate imediate. Ar fi o investiție în viitor, mai ales dacă vor fi însoțite de anumite condiții. Pe moment, doar vor avea bani mai mulți, fiindcă nimic nu garantează că lefurile mai mari vor face din profesoarele și profesorii României niște pedagogi mai eficienți. Sau mai morali. Nimic nu ne poate convinge că nu le vor mai preda acelorași copii la meditații ceea ce ar fi trebuit să le spună în clasă. Că vor deveni peste noapte modele pedagogice. Că vor dobândi pasiunea care le-a lipsit până acum.
Un profesor bun câștigă și acum mai mult decât un inginer la o companie multinațională, fiindcă face meditații cu grupuri de trei-cinci copii și fiecare copil plătește, în funcție de orașul în care se află, de tariful și faima profesorului între 80 și 250 de lei pentru o oră și jumătate, uneori pentru două. Altfel spus, un profesor bun poate avea câștiguri de la 100 de euro pe zi până 300 sau mai mult. Adesea nedeclarați și neimpozitați. Sigur că aceste aranjamente nu sunt normale, dar e greu de crezut că vor dispărea după aducerea lefurilor la un nivel care să le permită învățătorilor și profesorilor o viață decentă.
Printre revendicările celor trei sindicate din Educație care au declanșat greva sunt doar cerințe de ordin salarial cu excepția punctului privitor la „creșterea anuală a investițiilor în învățământ pentru îmbunătățirea bazei materiale și a infrastructurii”: e atât de general, încât pare atașat doar de formă în documentul pretențiilor profesorilor și învățătorilor. Nimic despre programa școlară, despre legea în vigoare și erorile ei, despre numărul prea mare de inspectorate și inspectori, despre cum ar trebui școlile să externalizeze chestiunile administrative, despre cum poate fi sistemul mai eficient.
Sindicatele pun presiune asupra guvernului înaintea Bacalaureatului și încheierii anului școlar, pe fondul negocierilor Rotativei guvernamentale. Șantaj, calcul abilitate? Dacă cedează, guvernul s-ar putea să fie nevoit să răspundă și altor revendicări. Dacă nu cedează, criza riscă să întârzie încheierea anului și poate chiar să degenereze. Primul-ministru liberal trebuie să rezolve Legea salarizării unitare și Reforma pensiilor speciale pentru a scăpa de problemele ridicate de sindicaliști și de condițiile cerute prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Odată cu trecerea acestor obstacole ar putea scăpa și de acest mandat, pe care pare să-l ducă împotriva voinței sale.