Monarhia constituțională, începând cu principele Carol I care în 1881 a fost înscăunat rege până la abdicarea forțată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947, a pus bazele României moderne. Meritele ultimului rege al românilor sunt incontestabile, cel mai important fiind întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste la 23 august 1944.
România secolului XX a avut puține figuri luminoase care au contribuit la dezvoltarea unei țări sărace, fără infrastructură, fără relații solide cu marile puteri occidentale, măcinată de trădări și complicități politice, îngenuncheată de Mișcarea Legionară și ulterior de comuniști. Regele Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost una din aceste figuri providențiale pentru români.
Majoritatea covârșitoare a românilor au fost intoxicați de fosta Securitate cu minciuni sfruntate despre plecarea regelui, dezmințite de istorici. Cea mai prolifică a avut darul de a inocula în rândul maselor o ură încrâncenată față de fostul suveran, acuzat că ar fi abdicat de bună voie în urma unei înțelegeri cu guvernul Petru Groza de a i se permite să părăsească țara cu o garnitură de tren plină cu opere de artă, bijuterii și alte obiecte de mare valoare.
Istoria neromanțată arată că familia regală fost obligată timp de o jumătate de secol de surghiun să muncească pentru a avea din ce trăi. De pildă, în timpul șederii în Marea Britanie, Regele Mihai și Regina Ana au înființat o fermă de pui din care își asigurau hrana zilnică.
Umilirea Regelui, de la Iliescu la Băsescu
Detractorii fostului suveran au fost nenumărați. La fel și umilințele la care a fost supus de regimul Iliescu, începând cu izgonirea din țară în ziua de Crăciun din 1990, când se îndrepta spre Curtea de Argeș pentru a se reculege la mormintele strămoșilor.
În iunie 2011, fostul președinte Traian Băsescu l-a acuzat pe Regele Mihai de trădare și de complicitate la exterminarea evreilor și a romilor: „Tot considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului național al României“, a spus Băsescu. Ulterior, într-un interviu acordat BBC, Regele Mihai avea să spună că „nu merită să reacționezi la așa ceva“ și că „cu cât sunt mai mărunte jicnirile sale, cu atât se crede mai important“.
Era același Traian Băsescu care în anul 2006 a prezentat în fața Parlamentului Raportul Tismăneanu de condamnare a crimelor comunismului printre care „distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai.“
Solidaritatea suveranului cu românii
Regele nu i-a judecat niciodată pe românii care au sprijinit de bună voie instaurarea regimului comunist, nici pe țărani, nici pe muncitori, nici pe intelectualii oportuniști, deși cunoștea realitatea din țară. Nu a judecat nici absența unei disidențe organizate după eliberarea deținuților politici din închisori. Criticile sale au fost întotdeauna îndreptate împotriva Securității și a fruntașilor comuniști. După acordarea cetățeniei române în 1997 de către regimul Emil Constantinescu și stabilirea la Palatul Elisabeta, Regele Mihai avea să vadă că România nu mai era cea pe care o lăsase după abdicarea forțată din 30 decembrie 1947. Fesenizarea românilor, invidia, lipsa solidarității le-a considerat a fi boli moștenite în comunism și care ar fi putut fi tratate prin instaurarea unei democrații reale.
Credea în oamenii de rând ca și în oamenii politici de anvergură. La moartea lui Corneliu Coposu, în 1995, a trimis un mesaj, pentru că Iliescu și ciracii lui nu i-au dat voie să vină în țară. Citez o frază memorabilă: „Prin caracterul său ferm, a impus respect până și adversarilor săi cei mai încrâncenați. Viața exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toți cei care l-au cunoscut.“