Pogromul. Și un umanist creștin

Iată ce mai pot face azi, pentru ai lor, urmașii celor asasinați de gloată, de jandarmi, de regimul Antonescu, în complicitate cu militarii nemți, la Iași, în aceste zile de sfârșit de iunie, acum 81 de ani.

A spune Kadiș e felul supraviețuitorilor de a se înclina în amintirea celor dispăruți. E poate și un mod de a se adecva la povara, mai grea decât se crede îndeobște, a supraviețuirii.

E și un fel al celor împuterniciți de credință, dar neputincioși să-i scoale din morți pe cei pe nedrept disprețuiți, excluși, scuipați, urâți, defăimați, torturați, jefuiți, înainte de a fi împușcați pe stradă, ori alungați din cetate și uciși în masă, în trenurile morții, ori în margine de pădure, de a da viață măcar în propriul suflet numelui celor martirizați doar pentru că erau evrei. Măcar memoria lor să o păstreze vie.

E și un mod de a da o șansă neuitării căderii în barbarie, una despre care azi, mai mult decât în ultimii 80 de ani, știm că se poate repeta oricând, oriunde, în plină Europă, în miezul modernității, civilității și al umanității, între altele și fiindcă pojghița civilizației e subțire. Sau tocmai pentru că o acoperă, parcă fatal, uitarea.

Iată de ce azi, în timp ce tunurile bubuie intens în Ucraina și mă întreb cu ce-a greșit civilizația iudeo-creștină, de produce la câteva zeci de ani, spre propria ei nenorocire, câte un Hitler, Stalin sau Putin, simt parcă nevoia unei rugăciuni extinse. Una care să cuprindă și memoria celui care a fost Johannes Reuchlin. Marele cărturar german a intrat în eternitate acum o jumătate de mileniu.

Un umanist creștin

Puțini știu cine a fost. Și mai puțini, care i-a fost învățătura. Umanist creștin, un eruditus în cel mai nobil sens al cuvântului latin, Johannes Reuchlin, un filosof și un filolog de mare clasă, de clasă universală, ar trebui studiat aprofundat în orice școală mai acătării, în orice facultate umanistă din lumea încă liberă, din statele care se socotesc ca aparținând de civilizația iudeo-creștină.

Dar lumea contemporană îl ignoră. De câteva sute de ani este cuprinsă de o trepidație progresistă. Time is money. Trecutul nu pare cool. Credința, textele sacre și istoria nici atât. Așa că globul nu prea are timp de Reuchlin și de filosofia lui. Sau de laborioase exerciții de memorie. Și de o revizitare vitală a tezaurului religios al lumii și civilizației create prin litere. Și prin cuvânt.

Fapt neobișnuit, Reuchlin învățase ebraica de la maeștri evrei. Se familiarizase și cu limbile clasice. Fusese puternic influențat de florentinul Pico della Mirandola, filosoful italian care avea să confere slavă gândirii despre demnitatea omului, despre esența lui, ființa dotată de Dumnezeu cu liber arbitru.

Secretele lumii

Pico, scrie istoricul și filosoful german Wilhelm Schmidt-Biggemann, ”inclusese în știința sa universală un lung capitol dedicat Kabbalei, misticii evreiești, despre care savantul italian considera că depozitează cunoașterea primordială a umanității: tainele lui Dumnezeu, ale lumii și ale omului, conținând in nuce și secretul venirii lui Mesia”, presimțirea adevărului creștin. Taine, pe care nădăjduia să le descifreze prin Kabbala.

Această cunoaștere ”fusese predată înainte de căderea în păcat, lui Adam în ebraică și fusese ascunsă în (scrierile sfinte, biblice și postbiblice evreiești) în Tora și Talmud, fiind decodabil prin tehnici kabbaliste, permutări de litere și interpretări de cuvinte, în baza valorii lor numerice,” mai credeau renascentiștii creștini.

Reuchlin nu s-a mulțumit să se înțelepțească, grație lui Pico și a celorlalți maeștri ai săi evrei, germani, francezi și italieni. A trecut, așa cum îi cerea Biblia și conștiința, la fapte, când a descoperit că e nevoie de ele. Și cât de mare era și atunci nevoia de oameni, de bărbați adevărați.

De ani de zile incita din răsputeri la vrăjmășie împotriva manuscriselor conținând textele sacre ale religiei evreiești un renegat doldora de ură, un apostat, susținut de călugării dominicani din Köln. Pfefferkorn și adepții lui credeau că evreii ar putea fi convertiți cu forța, dacă li s-ar sustrage scrierile sfinte.

”Opera” unui antisemit evreu care-și ura obârșia

Asemenea tentative mai avuseră loc. Obosită de tentativele ei futile de a-i converti pe evrei de bunăvoie, Inchiziția spaniolă obținuse cu doar un deceniu înainte de la regii catolici expulzarea evreilor din Spania.

Educat la cele mai înalte școli franceze, Reuchlin își făcuse un nume în sfera învățaților europeni. El considera cărțile evreiești, a căror grabnică distrugere prin arderea pe rug o revendicase convertitul Johannes Pfefferkorn, ca fiind depozitarele unei inestimabile științe și tradiții, edificate în jurul misterului cuvântului originar al Domnului. Ca atare, voia și spera să le poată apăra și salva.

În 1511, renascentistul profesor neamț, creștin, de greacă și de ebraică, pe-atunci în vârstă de 56 de ani, lansa, deci, un fierbinte apel la toleranță religioasă și la protejarea cărților religiei israelite. Dar ce-nsemna cuvântul oricui în fața autorității clericale a epocii? În cearta și disputele purtate la înalt nivel la Vatican, la cancelariile, mânăstirile și universitățile europene ale vremii i s-a cerut profesorului Reuchlin părerea sa de specialist.

Un conflict cheie al primilor două mii de ani de civilizație iudeo-creștină

Într-o expertiză consacrată subiectului, filosoful și filologul german își fructifica plenar înțelepciunea și talentul diplomatic, arătându-se favorabil dispus ideilor timpului, spre a le putea analiza și critica mai judicios: ”sigur că putem vorbi și disputa cu evreii spre a-i câștiga la credință noastră. Dar dacă scrierile lor vor fi arse, pe ce ne vom mai putea baza?” – se întreba retoric, în avizul său celebru, marele umanist german.

Expertiza lui avea să facă epocă, de vreme ce autorul ei, un excelent cunoscător al antichității greco-romane, era de părere că ”în filosofie nimic nu este proprietatea noastră ce n-a fost anterior în posesia evreilor”.

Aveau deci s-o studieze mințile cele mai luminate și mai înzestrate cu autoritate ale creștinătății, de la împărat la papă, de la savanți și umaniști la teologi și de la bibliotecarii mânăstirilor la conspiraționiștii de serviciu.

Prețul adevărului

Aveau să urmeze ani de recriminări multiple și de ceea ce s-ar numi azi tentative de anulare, de cancel culture, de shitstorm. Reuchlin s-a confruntat cu șuvoaie și cu fluvii, cu o viitură de ură, cu amenințări și turbulențe îngrozitoare pentru el și cariera sa. Dar epoca marca zorii libertății occidentale, nu crepusculul ei. În final, în disputa cu privire la cărțile ebraice avea să se impună Reuchlin, iar nu cei calificați de rasismul secolului XIX drept antisemiți, în speță drept promotori ai urii față de evrei.

Într-o evocare a umanistului german, transmisă la semimilenarul decesului său de postul național de radio german, Gunnar Lammert-Türk reliefa că, grație lui Reuchlin, nu s-a mai ajuns la arderea scrierilor evreiești. ”Deși aprecia mult, ca umanist, antichitatea romană și elenă, Reuchlin prețuia și mai mult înțelepciunea iudaică, de vreme ce-i apărea ca izvor al oricărei cunoașteri. Obosit de lupte, Reuchlin avea să se retragă în ultimii doi ani ai vieții sale la catedrele de greacă și ebraică pe care le avea la universitățile din Ingolstad și Tübingen”, scrie el.

Cărțile evreiești aveau, atunci, să fie salvate de previziunea și înțelepciunea unui intelectual german, dar cititorii lor aveau în continuare să fie trecuți periodic prin foc și sabie.

În pregătirea crimelor în masă, ideile se execută ușor. În 1933, când legionarii începeau să fie susținuți în forță de intelectuali trădători (în numele neamului) ai intereselor propriului neam, ca Nae Ionescu și figurile de proră ale generației celor rinocerizați de el, la Berlin studenții ardeau pe ruguri cărți. Erau evreiești, dar și creștine, subțiri și groase, clasice și romantice, mistice și raționale: depozitarele înțelepciunii civilizației.

N-avea să treacă mult timp, iar cuvântul profetic al lui Heinrich Heine avea să se adeverească: ”unde se ard cărți, se vor arde apoi oameni”, scrisese marele poet evreu, german, în 1823, în ”Almansor”.

De unde și pe ce atâta ură de alteritate, de frați mai mari sau mai mici, de rude etnic sau spiritual apropiate în Europa, într-o lume cultivată, civilizată, trecută prin iluminism, ca Germania nazistă? Într-o țară creștină, ca România legionară? Ori azi, în Rusia bălăcindu-se în barbarie cu tot cu mai marii ei bisericești? Din răutate? Invidie? Din frica de o cunoaștere străveche? Din rebeliunea față de Dumnezeu și poruncile sale?

Rugul aprins de ura antisemită la Iași a ars cu maximă vigoare în ultimele trei-patru zile ale lunii iunie 1941, dar incendiul, jaful, crimele în masă, împușcările, asasinatele cărora aveau să le cadă jertfă aproximativ 15.000 de evrei ieșeni, fuseseră pregătite din timp, de generalul Antonescu.

La 19 iunie, conducătorul statului român, care știa de proiectata invazie pe teritoriul sovietic, demarată cu doar câteva zile înainte de pogrom, ordona ”să fie identificați pe regiuni…toți jidanii, agenții comuniști sau simpatizanți. Ministerul de Interne trebuie să-i știe, să le interzică circulația și să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va veni momentul oportun.”

După o săptămână, clipa, ”momentul oportun” venea, iar familia mea era decimată. Reuchlin nu s-a putut ridica din mormânt să-l oprească.