Revoluția (ne)terminată sau de ce stă România pe loc

Deși procurorii și judecătorii formați în perioada comunistă au ieșit aproape toți la pensie, în urma lor au rămas destui  oameni formați de ei în cheia vechiului regim. Fiindcă au mentorat tineri, cărora le-au arătat drumul ușor, nu cel bun, calea care duce mai degrabă spre parvenire, decât spre dreptate.

În România, democrația a crescut strâmbă de la început, pentru că dictatorul a fost răsturnat și asasinat în urma unui proces simulat, iar elitele politice care au preluat puterea au fost recrutate din planul secund al nomenklaturiștilor marginalizați și al așa numiților tehnocrați roșii. A existat deci o prelungire a sistemului, care i-a făcut pe unii specialiști să spună că Revoluția a fost neterminată. Nu doar fiindcă reformele inițiale erau un fel de perestroika autohtonă întârziată, ci și pentru că problemele țării au derivat în bună măsură din „persistența vechilor structuri” economice și politice, „unde o parte a vechii nomenklaturi s-a transformat cu success în noua oligarhie” (Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999).

Această continuitate are efecte întârziate, fiindcă în aproape toate domeniile au rămas majoritari discipolii, rudele, amicii, apropiații celor care au făcut parte din primele structuri de conducere de după 1989. Vechii nomenklaturiști sau cei care au venit din frigul comunist să facă politică la nivel înalt au dispărut treptat în mod natural, dar spiritul lor este peste tot. Nu e vorba despre filoruși, filochinezi sau comuniști, ci doar despre persoane aflate în funcții importante, dar care gândesc în paradigme vechi, care pun mai presus de orice propriile interese și care sunt ușor de manevrat. Sunt modele, care elimină meritocrația, care favorizează plasa de relații desenată încă din 1990 de oficialii sistemului defunct.

Acești oameni care se împing unii pe alții în față se regăsesc din plin în cele mai importante instituții. Un fost ambasador nu se sfiește să vorbească despre nepotism și corupție în Ministerul Afacerilor Externe.

Peisajul e, însă, la fel de complicat peste tot, pentru că structurile vechi se regăsesc la nivelul mentalității, politicilor, proiectelor în rețelele mai noi formate după obiceiuri, care se păstrează dinainte de 1989. Revoluția pare că nu se termină niciodată, fiindcă e permanent alimentată cu același tip de combustibil. Ajung în funcții cheie ale statului oameni fără calități, politicieni acuzați că au avut relații contractuale cu serviciile secrete postcomuniste, personaje compromise sau vulnerabile, care pot fi păcălite, cumpărate sau șantajate, nu doar de mogulii din interior, ci și de cei din exterior.

România e măcinată de necontenitele crize de identitate provocate de politicieni fără însușiri, care sunt gata să arunce totul în aer la comandă sau din capricii personale, cum a făcut recent președintele, doar pentru a forma un guvern compromițător alături de PSD și pentru a abandona cele mai importante reforme de care are nevoie România: cele juridice. Fără ele, economia stă pe loc și politica se desfășoară pe o scenă ridicolă.

Justiția e piatra de încercare a democrației românești, dar în fruntea ei au ajuns în ultimii ani oameni slabi sau șantajabili care au știut cum să țină lucrurile pe loc și cum să închidă gura celor care vor să facă dreptate. Niște relativiști morali pentru care UE și NATO sunt doar niște halte. Recent,  Înalta Curte de Casație și Justiție a retrimis Dosarul Revoluției la Parchetul Militar pentru refacerea cercetărilor. Această tergiversare face și ea parte din Revoluția neterminată despre care scria Anneli Ute Gabanyi cu mulți ani în urmă. Eșecul este alegerea lor, a celor care se află la putere doar pentru a pune piedică acestei țări, căreia i s-a oferit posibilitatea să iasă din istorie și să aibă un plan pentru viitor.