Românii nu vor să doarmă în pat cu o persoană de altă etnie

Absența spiritului comunitar se arată atunci când buna-credință e înlocuită de autosuficiență, de amnezia cotidiană că lângă noi mai stă cineva de care să dăm seama, cu care să putem dialoga. Suntem o lume de oameni singuri mai ales pentru că reconcilierea cu trecutul e amânată sine die de prea mulți dintre noi. Mai exact, de reconcilierea dintre cei care suntem cu cei care am trăit comunismul și am făcut față regimului printr-un sistem clientelar, de la relațiile privilegiate cu vânzătoarele de la Alimentara care ne vindeau pe ușa din spate un amărât de pui de găină, un litru de ulei, o pungă de cafea, în timp ce la ușa din față erau cozi interminabile, până la pilele în rândul tagmei activiștilor PCR, care pentru o pulpă de vițel asigurau admiterea la facultate a unor liceeni fără carte, în termenii de azi „analfabeți funcțional“. Jumătate dintre români regretă și azi comunismul și pe Ceaușescu.

Nici Holocaustul, nici prigonirea romilor, nici „vânzarea“ sașilor nu-i cutremură pe români

O serie de stereotipii guvernează implacabil și azi societatea românească după un sfert de veac de la înlăturarea regimului comunist. Sunt poncife care nu fac decât să alimenteze o existență paralelă cu lumea în care trăim. Unul dintre acestea e că românii sunt toleranți față de minoritățile etnice. Studiile sociologice arată că lucrurile nu stau deloc așa. De pildă, un bucureștean care nu a călcat niciodată într-o localitate din Harghita sau Covasna cu populație majoritară de etnie maghiară, afirmă apăsat că ungurii din Ardeal sunt șovini, extremiști, răzbunători.

Potrivit unui sondaj Avangarde din decembrie anul trecut, doar 9% dintre români ar accepta ca membri de familie sau rude prin alianță maghiari, tot 9% evrei, 6% romi, 11% germani. Și mai concludent în ceea ce privește ponciful că românii sunt binevoitori cu etnicii minoritari este faptul că doar 9% ar accepta să lucreze împreună cu maghiari, 10% cu evrei, 13% cu romi, 10% cu germani (B1TV, 13 decembrie 2023)

Ce-or fi având de împărțit românii cu cei 22.907 de germani (din cei peste 750.000 de șvabi și sași care trăiau în Regat în anii ᾿30) și cu cei 2.378 de evrei (din cei peste 700.000 care trăiau în special în Moldova înaintea Holocaustului) care au mai rămas în România, conform datelor recensământului din 2022? Dintr-o populație mult mai civilizată decât cea majoritară, documentele desecretizate ale fostei Securități arată că în timpul dictaturilor lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu statul comunist a „vândut“ peste 230.000 de etnici germani, pentru care Germania Federală a plătit 3-4 miliarde de mărci. Stereotipul că românii neaoși sunt primitori cu românii de altă etnie dă seama de o indulgență vinovată față de noi înșine. Și de întrebarea care așteaptă un răspuns de două decenii și jumătate: Cum scăpăm de noi?

Rugăciuni și acatiste în locul faptelor de binefacere

Ponciful că românii sunt solidari cu cei aflați în dificultate e și acesta rezultatul privirii într-o oglindă mincinoasă. Potrivit Institutului Național de Statistică, în 2022 unul din cinci români trăia sub pragul sărăciei. Dincolo de politicile peticite ale guvernanților pentru milioanele de săraci lipiți pământului, lipsesc inițiativele românilor cu venituri suficiente de a se organiza în grupuri care să-i ajute material, în mod constant, pe cei săraci.

Sigur că sunt persoane care se implică, individual, în ajutorarea săracilor, cu precădere a familiilor cu mulți copii. Dar asta e doar o picătură de apă într-un ocean. Ne lipsește spiritul comunitar care să conducă la o societate așezată, guvernată de altruism, o societate în care să dăm binețe unul celuilalt, în care cei aflați în nevoie să se facă auziți. Spre deosebire, de pildă, de bisericile catolice, unde enoriașii sunt organizați în comunități în care oamenii se ajută unii pe alții, bisericile ortodoxe de la noi nu reușesc sau nu vor, cu puține excepții, să mobilizeze credincioșii pentru fapte de binefacere dincolo de rugăciuni și acatiste. Chiar așa stând lucrurile, încrederea românilor în Biserică își dispută de 35 de ani primul loc cu încrederea în Armată.

De la „mândri că suntem români“ la discursul patriotard al politicienilor

Patriotismul declarativ ocupă culoarele realității într-o proporție de masă. E un alt stereotip, o altă garoafă la butonieră, un alt accesoriu al suficienței de sine. Un sondaj de opinie realizat în noiembrie anul trecut de INSCOP Research la comanda News.ro arată că 95% dintre cei chestionați se simt  mândri că sunt români, față de 83% în 2013. Ce s-a întâmplat în ultimii zece ani de s-a ajuns la explozia patriotismului, e greu de descifrat. Cert e că în ultimii ani patriotismul declarativ a câștigat teren odată cu ofensiva răstită a partidelor AUR și S.O.S., care au inoculat în percepția publică lozinca patriotardă că naționalismul extremist este piedestalul patriotismului.

Extremismul a făcut dintotdeauna și oriunde speculă cu sentimentele oamenilor. Politicienii care se bat cu pumnul în piept că își iubesc patria sunt zgomotoși, aprigi în șabloane patriotarde  ̶  și aici nu e vorba doar de Șoșoacă și Simion, ci, într-o măsură mai mică, și de liderii celorlalte partide care contează pe scena politică.

Mă întorc din nou la lecția despre patriotism a lui Corneliu Coposu: „Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricînd viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență, nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta“.

Nu mai e loc de alte și alte poncife care măsluiesc realitatea, care pun la colț pe coji de nucă valorile, care împiedică dezvoltarea unei mentalități în spiritul progresului, o mentalitate așezată în limitele cunoașterii de sine și recunoașterii aproapelui.