Satele, locuri în care nu se întîmplă nimic

Dacă „veșnicia s-a născut la sat“, după spusele poetului, realitatea, mai ales a ultimelor decenii, se pare că o pun în balanță. O relativizează. Țăranul este privit idilic, la fel și localitățile rurale. Cred că este mai degrabă o dorință a orășenilor de a vedea satele astfel, învăluite în mituri pe care mediul urban nu le poate livra. În realitate, mai puțin în unele zone ale Maramureșului și Bucovinei, satul românesc a trecut și trece și el prin criza de identitate pe care o traversează România de trei decenii încoace.

Unele sate sînt îngropate de vilele de neamuri proaste ale bogătașilor, altele sînt îmbătrînite sau pur și simplu părăsite. Nu am văzut, pe unde am trecut, nici măcar o casă cu specific țărănesc construită de boierii tranziției, cu cerdac și tencuială dată cu var. Peste 100 de sate sînt la ora actuală părăsite. Printre cele mai cunoscute este satul Lindenfeld din Munții Semenic, înființat de primii germani coloniști la începutul secolului al XIX-lea. Mulți dintre ei, precum și români, au fost deportați în Siberia de regimul comunist.

Depopularea satelor a început odată cu instalarea regimului comunist și industrializarea forțată datorată megalomaniei lui Gheorghiu Dej și ulterior a lui Ceaușescu. În 1948, locuitorii satelor reprezentau peste 76% din totalul populației. Fabricile și uzinele au înghițit milioane de țărani, care rămăseseră fără pămînt, vite și tot ce mai aveau în gospodării. S-a ajuns astfel ca după căderea comunismului populația rurală să reprezinte 47% din totalul românilor, dimpreună cu minoritățile naționale.

O altă cauză a depopulării satelor în comunism a fost inventarea de către Securitate a unei inginerii prin care zeci de mii de sași, evrei, dar și români au fost tranzacționați contra unor sume variabile în valută, din ce în ce mai mari de la un an la altul. Acesta era prețul pentru a ajunge în țările de origine, iar în cazul românilor, într-o țară vestică.

După 1990, sașii au părăsit aproape în totalitate România. Ulterior, o parte dintre ei s-au întors și au luat-o de la zero, întrucît locuințele le-au fost vandalizate sau ocupate abuziv „cu acte în regulă“ de la primărie. Se știe cît de frumoase și trainice sînt casele sașilor și cît de gospodari sînt aceștia. Vrînd-nevrînd, românii care au locuit în vecinătatea lor, ca de altfel și în vecinătatea maghiarilor, au avut ce învăța de la ei. Urmele civilizației lor se văd și astăzi în zonele în care s-au aflat gospodăriile acestora.

În fine, o altă cauză a depopulării satelor este migrația multor locuitori din zonele rurale în țările vestice, cu gîndul de a agonisi bani și a se întoarce acasă. Mulți, însă, nu s-au mai întors și probabil că nici nu se vor mai întoarce. O seamă de familii s-au destrămat, o seamă de copii au rămas în grija doar a unui părinte, a bunicilor, a altor rude apropiate. Violențe, droguri, alcool, depresii, toate și încă altele sînt semnele unor maturizări forțate, viciate, ale unui viitor de împrumut.

Conform statisticilor, 30% din populația rurală trăiește în condiții de sărăcie absolută. Oamenii de afaceri nu investesc decît în mică măsură în sate și comune, deși unele, în care mai trăiesc doar cîțiva bătrîni, ar putea fi cumpărate cu totul. Mă refer la terenurile agricole pe care nu mai are cine să le muncească.

Moștenitorii sărăciei lucii

Este nevoie de primari dedicați dezvoltării satelor, care să nu mai pună pe primul loc politica și jocurile de interese, de profesori care să performeze, să-i facă pe elevi să vină cu chemare la școală, ca fiind locul în care să se deconecteze de la muncile cîmpului ori de la violențele din familie. Dar primăriile sînt pline de analfabeți, iar școlile de cadre didactice necalificate, de așa numiții suplinitori.

Învățămîntul din mediul rural a fost lăsat de izbeliște de toate guvernele de după ’89. Dincolo de orele de școală, aici nu se mai întîmplă nimic. Satele și comunele ar putea da șanse mai mari elevilor prin programe guvernamentale care să implice copiii în activități extrașcolare. Bibliotecile, cele care mai există, sînt dotate cu cărți prăfuite, și la propriu și la figurat, nu există bibliotecari, iar în locul lor practică această meserie tineri necalificați sau femei de serviciu care notează într-un catastif, cu creionul chimic, ce și cui împrumută cărți.

Fostele cămine culturale, care stau să cadă, au devenit locuri în care se fac nunți și botezuri. Ar putea fi reamenajate în folosul copiilor, ca spații în care să poată vedea filme documentare, materiale video despre ce înseamnă o meserie sau alta. Ar putea fi chemați scriitori, actori, muzicieni care să deschidă ochii elevilor și spre alte lumi decît aceea pe care o trăiesc și o moștenesc de la părinții și bunicii lor. Ca o paranteză, nici în marea majoritate a școlilor din mediul urban nu se întîmplă cele spuse mai sus.

Statisticile arată că abandonul școlar în mediul rural ajunge la 40% după finalizarea clasei a VIII-a. Rata promovabilității  examenului de bacalaureat este în medie de 25%, iar din totalul absolvenților de liceu care ajung la o facultate doar 30% provin din mediul rural.

Dar una este realitatea din statistici și alta e realitatea, ca să-i spun așa, însuflețită. Cîți parlamentari sau miniștri au coborît din limuzine în sate uitate de lume, cîți au intrat într-o școală coșcovită și cu WC-ul în curte, cîți au vorbit elevilor curat, fără zorzoane politice, cîți au intrat într-o casă de țărani săraci lipiți pămîntului pentru a schimba cîteva vorbe cu ei?

Întrebările își au un singur răspuns: satul a fost lăsat de izbeliște, în ignoranță, sărăcie și frisoane pe șira spinării a țăranului atunci cînd se gîndește la ziua de mîine.