Scandalul de la ICR: fă zgomot, ca să uiţi să gândeşti!
30 iulie 2008Faptele sunt simple: o şcoală de vară organizată sub patronajul Institutului Cultural Român de la Berlin a numărat printre profesorii săi pe doi foşti informatori ai securităţii, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, altfel apreciaţi în lumea academică pentru competenţa lor. Acest eveniment a stârnit reacţia vehementă a scriitoarei germane originară din România, Herta Müller, ziarele germane neducând lipsă de relatări ale controversei. În aceeaşi perioadă, presa de la Bucureşti a prezentat sub titlul de „Sex şi zvastici promovate la Institutul Cultural Român de la New York”, expoziţia de grafitti a unor tineri artişti români, găzduită la Galeria Română din New York.
Dacă faptele sunt simple, temele puse pe tapet de cele două evenimente sunt actuale şi mult mai complexe, pretându-se la o dezbatere articulată şi extrem de interesantă. Ce atitudine adoptăm în privinţa foştilor informatori ai securităţii, a căror alură profesională şi intelectuală îi face nedispensabili mediului academic? Dar formele de artă stradală, gustate în special de tânăra generaţie, sunt ele „demne” de a fi beneficiare ale politicilor culturale de stat? Două întrebări care vor rămâne fără răspuns în vacarmul generat de mundanele valuri dâmboviţene.
H.R.Patapievici: omul tuturor defectelor
Atacat din toate părţile, directorul Institutului Cultural Român(ICR), domnul Horia Roman Patapievici, se vede nevoit să răspundă acuzelor prăvălite în curtea instituţiei pe care o conduce. Acuze care vizează în acelaşi timp, caragialescă combinaţie, comunismul, anti-creştinismul, nazismul şi anti-semitismul domnului Patapievici.
Atâtea defecte adunate la un loc în aceeaşi persoană o transformă orişicum într-o minune a psihologiei moderne, dându-i însă şi dreptul la replică.
În exclusivitate pentru Deutsche Welle, Horia Patapievici a declarat că: „cele două evenimente au fost folosite ca prilej pentru a descărca asupra mea şi asupra lui Mircea Mihăieş în special, obişnuitul vagon de dejecţii şi pentru a ne prezenta într-o formulă morală care să ne discrediteze ca voci publice”.
Ar trebui poate să suspectăm o acţiune concertată de discreditare a intelectualilor ce nu s-au sfiit să-l susţină pe preşedintele Traian Băsescu. Există vreo miză politică în culisele acestor două scandaluri?
Horia Patapievici: „ Nu ştiu, mi-e foarte greu să spun. Pot doar constata că, încă odată, un prilej de dezbatere este falsificat şi transformat într-un prilej de denunţ. Tipic pentru procedură este a ignora argumentul şi a-l întoarce împotriva celui care îl emite, pentru a-l stigmatiza şi a-l zugrăvi ca fiind un exemplar corupt moral, descreierat intelectual şi cu siguranţă pernicios public. La noi, dezbaterea intelectuală arată ca o luptă politică. E ca şi când oamenii care participă la ea, sau unii dintre ei, eu nevăzându-mă deloc în postura asta, ar lupta pentru câştigarea unor voturi sau poziţii”.
Nervi la Berlin…
În ciuda râurilor de pixeli şi cerneală care s-au risipit pe marginea acestui subiect, încă sunt necesare limpeziri ale mecanismului ce a dus la prezenţa profesorilor foşti informatori, sub cupola Institutului Cultural Român din Berlin.
Mulţi au rămas cu impresia că cei doi au fost invitaţii speciali ai ICR-ului. Alţii au atras atenţia că anumiţi intelectuali germani ar fi solicitat în mod expres prezenţa profesorilor Sorin Antohi şi Corbea-Hoişie.
Horia Patapievici clarifică: „Proiectul şcolii de vară de la Berlin a fost elaborat de trei co-directori: Sorin Antohi, Jörn Rüsen şi Klaus Bochmann. Ei au stabilit conceptul şi au stabilit lista profesorilor invitaţi. Prezentarea Institutului Cultural Român ca cel care l-a invitat pe Sorin Antohi este absurdă. Noi nu am invitat pe cineva anume, noi am primit din partea celor trei co-directori o propunere, un proiect al şcolii de vară, pe care l-am aprobat ca pe un tot unitar. Nu am aprobat individual participarea cutărui profesor la această şcoală de vară. Nu am finanţat în special prezenţa lui Sorin Antohi, după cum nu am finanţat în special prezenţa niciunuia dintre profesori, ci conceptul unitar care a rezultat din discuţiile celor trei codirectori. În acest caz, pentru noi hotărâtor a fost conceptul academic al acestei şcoli de vară pe care l-am considerat foarte bun. Totodată, prezenţa unor eminenţi profesori, cei mai mulţi din Germania şi unul din Israel, care au acceptat să apară la şcoala de vară împreună cu Sorin Antohi şi Corbea-Hoişie a fost foarte importantă”.
Aşadar, inflamările şi acuzele sunt justificate mai curând în direcţia celor doi intelectuali eminenţi. Trecutul ruşinos de turnători nu-i împiedică pe cei doi profesori să propună proiecte performante, dar, din păcate, nici să-şi reducă frecvenţa apariţiilor publice.
…nervi la New York!
Expoziţia de la New York a tinerilor graficieni a fost întâmpinată cu strigăte insalubre de o parte a diasporei române şi a presei dâmboviţene. O zvastică desenată pe crupa unui ponei roz a dus la iritarea apărătorilor demnităţii naţionale.
Grafitti-ul este forma predilectă de manifestare a artei stradale, şi nu se ruşinează să ia în derâdere orice tabuu. Afişul expoziţiei de la New York, intitulată „Freedom for lazy people”, îi ironizează chiar pe cei a căror lene intelectuală îi blochează în „libertatea” dihotomiilor şi a certitudinilor.
Rămâne însă în picioare următoarea întrebare: de ce Institutul Cultural Român a ales o formă de artă controversată spre a o promova într-un spaţiu oficial al statului român?
Horia Patapievici are din nou dreptul la replică: „Expoziţia de la New York ilustrează perfect faptul că noi nu privilegiem în niciun fel vreo manieră artistică sau vreun program artistic anume. De fapt, tocmai asta ni se reproşează: că nu avem o agendă naţională a programelor culturale. Într-un fel, parcă providenţa divină a făcut să avem în oglindă cele două scandaluri. Se înţelege mult mai bine în lumina scandalului de la New York ce înseamnă pentru mine că Institutul Cultural Român este neutru din punctul de vedere al conţinutului programelor pe care le promovează. Prin urmare, să ni se ceară să exportăm Eminescu pentru că el este o valoare naţională, dar să ne abţinem să exportăm „street-art” şi grafitti pentru că asta în concepţia unora nu este expresia spiritualităţii româneşti, mi se pare absurd”.
Institutul Cultural Român practică prin urmare neutralitatea şi evită judecăţile de valoare, căci o instituţie de stat are datoria obiectivităţii dar şi pe cea a promovării valorii.
Or graficienii care au expus la New York sunt aplaudaţi în cercurile artistice, fapt evocat şi de recenzia laudativă a prestigioasei reviste americane „New York Magazine”.
Linda Barkasz, ale cărei lucrări au stârnit indignări la New York, este unul dintre liderii studenţilor de la Facultatea de Arte din Timişoara, coordonând în 2007 secţiunea Arte a deja celebrului festival studenţesc bănăţean „Studentfest”.
Atunci, expoziţia Lindei Barkasz a fost evitată de un ministru al Educaţiei prea pudic, domnul Cristian Adomniţei. Astăzi, desenele ei sunt folosite ca proiectile împotriva directorului Institutului Cultural Român.
Neutralitatea şi o vară de neuitat
Universul Balcanilor nu poate face diferenţa între preferinţele personale ale conducătorului unei instituţii şi politicile instituţiei în sine. Moştenirea grea a deceniilor colorate cenuşiu de mici despoţi-directori lasă urme de şenile în mentalitatea unor români.
Conducătorii de astăzi ai ICR-ului pot fi acuzaţi de idealism şi inadecvare la prezentul dâmboviţean, căci cum altfel putem privi ambiţia lui H.R.Patapievici:
„Eu vreau să conduc Institutul Cultural Român în perfectă independenţă de opţiunile mele morale, filozofice şi religioase. Ele nu se reflectă în nici un fel şi cred că asta este esenţa unei instituţii liberale: neutralitatea”.
Neutralitate pe Dâmboviţa? Să fim serioşi, mon cher…”Miticii” nu vor permite nimănui să practice luxul neutralităţii.
Vara lui 2008 va fi ţinută minte. Dar nu datorită controverselor inteligente şi nici datorită rezolvării lor elegante. Căci vara lui 2008 este captivă într-un vacarm patologic al cărui singur efect este ratarea temelor esenţiale.
Fă zgomot ca să uiţi să gândeşti. O tactică ce până acum nu a dat greş la Bucureşti. Căci pe terenul de tenis al culturii din România, copiii de mingi huiduie spornic şi dejecţional exact în momentul de maximă concentrare în care unul dintre cei doi jucători este la serviciu.
Publicul s-a săturat însă, şi nu mai priveşte meciul. Citeşte vreo carte prin tribune, cu dopuri de indiferenţă în urechi.