Săraca ţară bogată

Valorile i se tot scurg, care-ncotro, spre vest ca-n comunismul pur şi dur. De securişti, în schimb, e doldora ţara care, în centenarul unirii, se dă de-a tumba pe beton, ca să distreze versiunea teleormăneană a păpuşii Barbie, conducând naţiunea la ordinul şi cheremul şefului ei de partid.

Mi-am amintit de această discrepanţă la moartea unui academician. Unul care, deşi ”a colaborat” cu Securitatea, e interzis, vai, să fie numit colaborator, conform newspeak-ului impus, odios, societăţii româneşti, de legislatorii restauraţionişti de pe malurile Dâmboviţei.

Alături de alţi academicieni plămădiţi din aceeaşi făină, insul, un naţionalist afirmând că ar fi devenit "aproape un delict să-ţi iubeşti ţara", se arăta ”îngrijorat” nu de corupţia endemică şi acută, la vârf, care se lăţeşte vertiginos în România, ameninţându-i democraţia, alianţele şi viitorul. Nici de aruncarea în aer a reperelor ei morale, prin protejarea ocultă, timp de decenii, a poliţiei politice comuniste şi a turnătorilor ei nespăşiţi. Ci se arăta, chipurile "alertat" de imaginare "acţiuni îndreptate direct împotriva statului şi poporului român”.

Care, plasat marginal, într-o lume pe cale de globalizare, în raport cu universul cultural anglo-saxon, duce o luptă pentru supravieţuire culturală tot mai grea. Una tipică, e drept, culturilor periferice, riscând să devină, de la un moment dat, chiar mai anevoioasă decât urcatul dealului cu boii mici.

Firesc ar fi, deci, ca, în centenarul unirii, naţiunea să-şi înlesnească misiunea, învăţând din trecutul ei sărăcit de elite inadecvate, prin includeri de neaveniţi, precum academicienii securişti şi prin excluderi de valori autentice. Şi universale. Ca Brâncuşi, ca nenea Iancu, ori ca Tristan Tzara, ajunşi să se simtă mai bine în emigraţie, decât acasă.

Ar fi fost de învăţat şi din păţaniile generaţiei lui Eugen Ionesco. Potrivit căruia, tânăra generaţie, întocmai ca precedentele, "este îngâmfată şi narcisică. Se priveşte în oglindă, declară: Cu mine începe cultura românescă! Eu sunt cultura românească! Trebuie să mă definesc! Şi se defineşte, deşi nu există încă... La fiecare cincisprezece ani, cultura română reîncepe; pune prima cărămidă. Povestea se repetă sistematic şi fără variante. Probabil că acesta e blestemul românului până la sfârşitul veacurilor.” 

Era, ştim bine, trista epocă a autorilor rinocerizaţi refuzând confraţilor lor evrei, de expresie română, ca Blecher, Peltz sau Mihail Sebastian, o definiţie a culturii naţionale, care să le dea dreptul de a se considera scriitori români. Ionesco însuşi, fiul unui oltean şi al unei evreice, şi-a resimţit evadarea din statul naţional-legionar ca o  ”scăpare dintr-un foc, dintr-un cutremur, din valurile oceanului, din vârtej”.

Deşteptaţi, după "obsedantul deceniu", comuniştii aveau să-ncerce să-l recupereze. Marele dramaturg avea să-i refuze. Pare, post-festum, să fi avut dreptate. Căci orice învăţ are dezvăţ. Sub Ceauşescu, ”cine mă defăima, îşi dovedea dragostea de ţară”, reliefa, într-un interviu acordat ziarului german FAZ, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, Herta Müller.

Prigonită de securitate şi împinsă să emigreze, înainte ca scrierile ei, denunţând neomenia totalitară, să fie distinse cu premiul literar maxim, scriitoarea bănăţeană s-a văzut recent nu doar  ”suspendată” din Uniunea Scriitorilor din România. Chipurile, pentru că nu şi-ar fi plătit cotizaţiile de membru (care nu i s-au cerut niciodată) într-o asociaţie de breaslă în care, culmea, fusese înscrisă fără ştirea ei, după ce emigrase în Germania. A devenit, în plus, şi victima distribuţiei de certificate de apartenenţă la românitate, efectuată de scriitori şi ziarişti români.

Care, halucinant, nu se mulţumesc să se disocieze nonşalant de ea şi de talentul literar al unei demascatoare germane a Securităţii, care, ca scriitoare e "niţeluş mai puţin importantă” decât unii din colegii academicieni ai lui Dinu Giurescu. Ci, apud Cristian Tudor Popescu, îi atestează că n-ar avea ”nicio treabă cu România".

Nonşalanţa acestei excluderi tranşante îmi pare, dacă am înţeles-o bine, înrudită cu a penalilor (sau infractorilor) corifei politici postcomunişti, care, aflaţi la a cincea nevastă şi a enşpea amantă, distribuie cu maximă natureleţe certificate de ortodoxie, garanţii de bună purtare sexual-heterodoxă, ateste de românitate şi chezăşii de familie tradiţională, pe lângă apeluri la mitinguri antiprogresiste cu participarea a milioane de oameni.

Laureatei bănăţene a premiului Nobel i se pun în cârcă şi, colac peste pupăză, intenţiile. Potrvit lui C.T.Popescu, Herta Müller "nici n-a vrut să aibă treabă cu România", de vreme ce, "când a luat premiul Nobel, nu s-a referit la literatura română în niciun fel, nu și-a definit niște filiații, n-a făcut niște exerciții de admirație, de mentorat - mi-a plăcut cutare, m-am inspirat din cutare. Nu a avut sentimente decât față de co-etnicii domniei sale, domnul William Totok…".

Păi, cum să aibă femeia vreo treabă cu România, dacă şi-a petrecut anii decisivi ai copilăriei şi tinereţii în această ţară, în care a avut privilegiul să se nască? În care şi-a pus întreaga sensibilitate la bătaie ca să scrie primele ei cărţi cenzurate şi acasă, şi, parţial, în străinătate? Cum să aibă, ca scriitoare, vreo treabă, dacă a scris o carte de colaje, în limba română, şi publică, in corpore, cărţi pe teme româneşti, ca în autobiograficul °Herztier” (Animalul inimii)? Sau în nu mai puţin zoologic intitulatul "Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”? 

E clar că nu poate fi iertată. Căci şi-a părăsit ţara la vârsta la care Isus Cristos era răstignit. Iar apoi demonstrează şi în prezent că nu are treabă cu România de vreme ce, invitată la târgul de carte de la Leipzig, cu România invitată de onoare, a prezentat şi interpretat, cu un ataşament vibrant, versurile româneşti ale româncei Ada Milea, pe care tot ea le-a tradus din limba lui Eminescu în cea a lui Goethe. 

Normal că nu se poate afirma că ar avea vreo treabă cu România, o scriitoare căreia, reproşându-i-se în Germania, în repetate rânduri, că scrie excesiv despre români şi România, admite, în eseuri, că limba română a influenţat-o masiv, în scrisul şi în poetica ei.

E adevărat, simultan, că e de altă etnie decât criticii ei. Că n-are manifestări de naţionalism, implicând ură faţă de alţii, spre deosebire de cele de patriotism. Că, aşa cum n-a colaborat, n-a fost nici ”rezistentă prin cultură”. În fine, delict şi el imprescriptibil, n-a mâncat destul salam cu soia. Şi nici bunătate de rahat.

Spre deosebire de o parte din nomenclatura teleormăneană. Şi de unele din slugile ei.