Un politician ca un aisberg
27 mai 2013Sărbătorit şi hulit, lăudat şi criticat cu egală intensitate, omul care a marcat indelebil politica SUA şi mersul lumii în a doua jumătate a secolului al XX-lea rămâne o personalitate extrem de controversată.
Unii îl celebrează pe Kissinger ca pionier al politicii de destindere, ca arhitect al raporturilor sino-americane, ca deschizător de drumuri în abordarea pragmatică a lumii comuniste, ca precursor inteligent şi lucid al unor politici de mare impact în ultimele decenii ale războiului rece.
Alţii îl condamnă pentru abandonarea vietnamezilor şi trădarea năzuinţelor lor de libertate, ca şi ale oamenilor din Timorul răsăritean, invadaţi de indonezieni, ori ale latino-americanilor, îngenuncheaţi de pucişti de extremă-dreapta. Unii îi pun în cârcă până şi crime de război. În fine, cu oarecare îndreptăţire, pare a i se reproşa trădarea, în 1973, a coreligionarilor săi mozaici din Ţara Sfântă şi poate chiar a intereselor americane.
Într-adevăr, în clipele cele mai grele prin care a trecut Israelul, principalul aliat al SUA din Orientul MIjlociu, după înfiinţarea statului evreu modern, Henry Kissinger s-a comportat cu totul straniu. Conform unora din criticii săi informaţi, în timpul războiului de Yom Kippur, Kissinger pare a fi făcut tot ce i-a stat în putere, ca şef al diplomaţiei americane, spre a le permite statelor arabe, susţinute de Moscova, să repurteze un succes militar în campania lor anti-israeliană.
După surprinzătorul atac declanşat, în octombrie 1973, de blindatele egiptene şi siriene livrate de ruşi, o victorie militară arabă completă s-ar fi putut lesne solda cu exterminarea populaţiei evreieşti. Or, abia la o săptămână de la declanşarea invaziei arabe când statul evreu era, militar, la anaghie, şi în pofida voinţei iniţiale a lui Kissinger, pe atunci secretar al Departamentului de Stat, s-a constituit, la ordinul preşedintelui Nixon, cel mai amplu pod aerian militar din istorie, având drept scop reîmprospătarea arsenalului israelian. Armele americane expediate atunci în Israel aveau, în cele din urmă, să salveze statul evreu.
Născut în 1923, într-o familie evreiască din Bavaria, Heinz Alfred Kissinger a avut norocul unor părinţi suficient de energici şi de conştienţi de realităţile naziste spre a emigra la timp, în 1938, în Statele Unite. Parte din rudele familiei aveau să fie exterminate în Holocaust. Devenit peste ocean "Henry", Kissinger avea să se întoarcă în patria germană la finele războiului mondial, ca militar american.
Deşi extrem de tânăr, cunoştinţele sale de limbă germană şi inteligenţa l-au propulsat rapid, în Germania învinsă, în funcţii şi misiuni deopotrivă importante şi delicate, între altele în domeniul denazificării, proces în care n-a manifestat nici un fel de propensiune spre o duritate excesivă.
După absolvirea summa cum laude şi fără plagiat a unor strălucite studii de politologie la Harvard, Kissinger şi-a continuat cariera academică, intrând, în paralel, în politică şi în serviciul public, iniţial în calitate de consilier, de expert în relaţii internaţionale şi de specialist în domeniul militar şi strategic. Din postura de consilier al guvernatorului republican al statului New York, Rockefeller, Kissinger a avansat rapid. A ajuns mai întâi Consilierul de Securitate Naţională al preşedintelui Richard Nixon, apoi, sub acelaşi preşedinte, ca şi în timpul succesorului acestuia la Casa Albă, Gerald Ford, şef al diplomaţiei americane.
În această funcţie, Kissinger a lansat ceea ce de la el încoace se numeşte „Realpolitik” concept cu un destin extraordinar în relaţiile internaţionale ale finalului de veac XX. Mare partizan al diplomaţiei secrete, Kissinger pare să fi obţinut, cu metodele sale, oarecari performanţe, între care apropierea Chinei de America, includerea ei în ecuaţia raporturilor dintre marile puteri şi destinderea, în speţă aplanarea tensiunilor dintre est şi vest în faza târzie a războiului rece.
Dar, poate din cauza superbiei sale, a unei doze de îngâmfare şi semeţie, rezultate, eventual, din succesele foarte timpurii ale primului imigrant din istorie cu o carieă atât de fulminantă încât a ajuns în funcţia de şef al diplomaţiei americane, stilul său confidenţial de a negocia a recoltat şi varii eşecuri de proporţii istorice.
Între ele, dezastrul indochinez (pentru care a primit premiul Nobel, în 1973, ca prezumtiv pacificator al Vietnamului) nu e decât cel mai notoriu în fosta Europă comunistă. În 1975 Vietnamul de sud avea să fie invadat, comunizat şi transformat, până azi, într-o dictatură. Tot atunci avea să-şi piardă libertatea şi Cambodgia, încăpută sub controlul khmerilor roşii, care aveau să declanşeze un genocid în rândul propriei populaţii.
Nu mai puţin problematic e rolul pe care l-a jucat Kissinger în chestiunea eliberării milioanelor de evrei sovietici, ţinuţi captivi şi împiedicaţi cu forţa de regimul Brejnev să-şi cultive limba, religia şi tradiţiile naţionale şi să părăsească raiul comunist. „Emigrarea evreilor din Uniunea Sovietică nu e un obiectiv al politicii externe americane şi dacă (ruşii) îi trimit pe evrei în camerele de gazare (aceasta) nu e treaba Americii, ci poate doar o grijă umanitară”, a afirmat atunci Kissinger, textual.
La atâta sânge rece în faţa suferinţelor propriilor săi coreligionari nu are cum să mire cinismul manifestat de Kissinger prin atitudinea sa binevoitoare faţă de dictaturile militare de extremă dreapta din America Latină, faţă de cea indoneziană, ori de regimul Mugabe instalat în Rhodesia.
Evident, ultimul cuvânt în evaluarea importantei sale prestaţii de diplomat, gânditor politic şi om de stat încă n-a fost rostit. Diverse aspecte încă ascunse ale "aisbergului" Kissinger ar mai putea ieşi, în viitor, la iveală.
Cert însă de pe acum e că triumful diplomatic american cel mai consistent al secolului al XX-lea, prăbuşirea imperiului comunist sub loviturile aplicate Moscovei de „star wars”, de „războiul stelelor” declanşat de Ronald Reagan, s-a înregistrat mult după ce Kissinger a părăsit Departamentul de Stat. Şi s-a obţinut nu prin Realpolitik ori tratative secrete, ci dimpotrivă.