În Afganistan dansează, fericită, moartea

În focul de avertisment al armelor descărcate pe aeroport de americani sau de alții, afganii încearcă în disperare, cu miile, să prindă un avion care să-i scoată din infernul taliban. Nu puțini și-au pierdut viața pe aeroportul sufocat de mase. Nu era clar luni dimineața cum. Alți oameni cad din avioanele în care s-au ascuns ca să evadeze cu orice preț. Concomitent, curg spre Occident apelurile disperate cerând mai multe trupe apusene și mai multe avioane. Panica crește din oră în oră. Alte sute de mii au pornit pe calea bejeniei de zile și săptămâni. Mulți sunt refugiați interni. Dar și mulți occidentali, surprinși de viteza căderii țării și a Kabulului, rătăcesc cine știe pe unde.

Grave inadecvări occidentale

Întrebați de soarta lor și a miilor, dacă nu a zecilor de mii de afgani care i-au ajutat pe români, pe germani, pe americani și britanici să-și îndeplinească misiunea în Afganistan în ultimele două decenii, ori de soarta fiicelor și soțiilor lor, oficialii occidentali dau din colț în colț. C-o fi, c-o păți.

”Încercăm să-i scoatem de acolo... Facem tot ce e omenește posibil... Viețile lor au prioritate... Am dat dispoziții...” Am făcut ce-am putut. Bla, bla. Filistinism maxim afișează ipocriții care, din parlamente sau guverne, delirează acum despre himera presupusei ”misiuni îndeplinite” a Occidentului. Mai toți politicienii încearcă să se arate edificați. În fapt n-au habar pe ce lume sunt. Dar dau mai toți declarații empatice, știutoare și sforăitoare, ca și cum ar controla o situație care, dată fiindu-le extraordinara ”competență” politică, ”destoinicia” remarcabilă a consilierilor lor, clarviziunea lor personală ”neîntrecută”, precum și ”priceperea”, dacă nu și ”omnisciența” serviciilor lor secrete, le-a scăpat de mult, în mod cu totul misterios, de sub control.

Sigur, de pe aeroportul din Kabul, de unde nu mai decolează avioanele de pasageri, aparatele militare de transport îi scot pe apuseni din țară. La Londra a aterizat dimineața un prim avion. Dar nu-s destule. Sunt mult prea puține. Sunt mult prea lente. Căci, în răstimp, în Afganistan se moare accelerat. Se moare de glonț, de cuțit și de frică. Moartea dansează pe străzi. Moartea s-a prezentat nu doar la aeroport, ci îi pândește pe nefericiți la toate punctele de control edificate de talibani în toată țara. Din care mai-marii afgani de felul președintelui Ghani au fugit de mult, lăsându-și poporul de izbeliște. Cum și militarii afgani au refuzat, fără americani, să lupte.

Ipocrizii progresiste

Extrem de strident se bat acum pentru atenția generală profesioniștii extremiști ai blestemelor la adresa Americii, a vestului, a democrației, a capitalismului, a liberalismului. ”Păi nu v-am spus noi?” Păi ”nu ne-au trădat americanii și pe noi la Yalta”? ”De ce vă mirați”? Păi ”ce-au căutat ei acolo”? Păi ”nu s-au dus ei să le ia caimacul și au plecat” luând cu ei cu averile afgane?

Ar fi cu totul inutil să se încerce să li se replice, evidențiindu-se sărăcia lucie, afgană, de unde nu-i de luat nimic decât cel mult sclavii capturați de talibani. Nicio indignare nu o egalează pe a glasurilor care acum deplâng soarta elevilor și artiștilor afgani. Tot ele au osândit fără oprire, zeci de ani, efortul militar occidental din Afganistan, calificându-l drept ”imperialism”, ori au găsit, conspiraționist, imaginara ”culpă” a SUA: americanii ar fi căutat să se ”aprovizioneze”, chipurile, ”cu heroină”.

Sunt aceleași voci pacifiste, aceiași maeștri alintați ai vituperării ”masculinității toxice”, care acum țipă după bărbați adevărați cu arma-n mână și reclamă războinici și militari luptători afgani și occidentali. Acum li se frânge chipurile inima de soarta fetelor și femeilor. Dar numai vreo 12 ore, cât pare a le fi durata și capacitatea maximă de atenție și de empatie în această epocă tristă a fluxurilor informaționale. Și cât dă bine în rețelele sociale.

Pare futilă și orice tentativă de lămurire a perplecșilor care nu înțeleg în ruptul capului de ce nu e posibil să lași, în lumea globalizată, care e doldora de arme de distrugere în masă și de rachete purtătoare, să existe un stat eșuat la cheremul unor bestii care să-și prefacă țara în bază teroristă.

Cazul operațiunii SUA și NATO în Afganistan e paradigmatic pentru intervențiile americane, care chiar nu s-au făcut, în istorie, cu scopul jafului, ci, de regulă, din reale rațiuni defensive, eliberatoare și umanitare. Dar la ce-a folosit cea din Afganistan, dacă lasă țara în pragul unui genocid?

La ce-a fost bună, dacă, din incompetență și lașitate, occidentalii care au evacuat-o sau sunt pe cale să părăsească țara, îi lasă în urmă, pradă cruzimii islamiste a unui grup barbar, pe nenumărați localnici? Nu sunt fete și băieți, copii și bătrâni, femei și bărbați care i-au ajutat, le-au tradus, le-au slujit de ghizi, au comis alte pentru talibani ”imprescriptibile” crime, de pildă mergând la școală, sau trimițându-și fetele să învețe? De ce au fost trădați? De ce-s lăsați pradă călăilor? Nu s-a știut ce-i paște? De ce nu s-a știut?

Și de ce nu s-a știut că o națiune înrobită nu învață limbajul libertății în 20 de ani, ca să fie în stare să se apere singură de forțe înarmate și finanțate de străini și dirijate din Pakistan sau de aiurea? Unde au fost serviciile secrete apusene? De ce n-au știut nimic de colapsul rapid și total al forțelor militare locale, instruite și înarmate timp de decenii de servicii?

Ipocrizii multilateraliste și justificarea intervenției umanitare

Nu e singura absență din tablou suspectă. Unde sunt acum organizațiile pentru apărarea drepturilor omului? Amnesty International și Human Rights Watch obișnuiesc să se ”bată” viforos cu democrații ca Israelul, când sunt atacate populațiile lor civile de către islamiști, spre a le apăra celor din urmă drepturile. De ce acum tac mâlc? Unde sunt Națiunile Unite, dincolo de pioasele (și total ignoratele) apeluri ale secretarului general? Dar Uniunea Europeană?

Nu știu ONU, UE și ONG-urile de argumentele perfect valabile și azi, circulând de la John Stuart Mill încoace, privind legitimitatea intervențiilor umanitare spre a se pune capăt unor barbarii, comise de inși de la care nu se poate aștepta reciprocitate și respectarea de angajamente, ori spre a se reface state eșuate? Până și gânditori de stânga ca John Rawls și Martha Nussbaum evidențiază necesitatea intervențiilor umanitare fie pentru curmarea suferințelor umane, individuale, fie în sprijinul edificării unor societății ”bine organizate”, care nu practică agresiunea armată, violarea sistematică a drepturilor omului și varii atrocități, ca epurările etnice.

Întrucât harnica moarte cântă și dansează, fericită, în Afganistan, pe stradă, și nu promite să lase coasa din mână în următorii ani, nimic n-ar fi mai urgent decât exercitarea de presiuni cât mai ample la adresa guvernelor apusene în vederea punerii pe picioare a unei noi intervenții umanitare multilaterale în Afganistan. Una care să fie nu doar eficientă în a sista actuala barbarie și a împiedica edificarea unui emirat islamist terorist, ci și de suficientă și garantată durată, astfel încât să le redea afganilor încrederea în capacitatea redresării și democratizării veritabile a societății și a țării lor.

Nu e cazul să ne facem însă iluzii. Masele de refugiați vin. Alte mase de migranți se vor pune în mișcare. Dar pe prosperii dregători europeni și americani toate acestea nu-i vor afecta.

Cu lideri (nu doar ai SUA, ci și ai Germaniei, sau ai NATO, ca Stoltenberg și Geoană) care au dat atât de jalnic greș ca acum, nu mai e de făcut nimic, decât, cel mult, să li se ceară urgenta demisie și substituire. Astfel ca să se poată reporni fie și de la zero, întru apărarea și reclădirea lumii libere. Dar, tipic, ei se țin de scaun cu dinții. Așa că n-ar fi exclus să se arunce să încheie acorduri cu talibanii, recunoscându-le, vai, emiratul. Ceea ce, în mod clar, dimpreună cu încurajarea și întărirea tuturor mișcărilor și regimurilor islamiste și teroriste, ar fi încoronarea catastrofei.