În lumea unei singure victime și a unui singur făptaș 

Nu tu măști, nu tu distanță socială în manifestațiile care s-au revărsat zilele trecute în piețele metropolelor apusene, că și în talkshowuri, cu o vigoare și zgomote greu de egalat. Unde a dispărut frica de corona? Unde s-au dus măștile? Și unde s-au evaporat insistent cerutele și cuminte executatele distanțări sociale? Demersurile antipandemie s-au topit subit, în corpore, după ce încălcarea lor iscase la stânga spectrului politic, cu săptămâni în urmă, trombe de proteste. Pe străzi crema conspiraționiștilor își exprimase atunci năduful (câh) împotriva elitelor, fricile și neghiobia, cerând și vehiculând explicații simpliste.

Militanții împotriva rasismului s-au dovedit mai nou și mult mai numeroși și net mai influenți decât conspiraționiștii. Ce-i drept, n-au putut repeta marile performanțe ale demonstrațiilor antiamericane care au scos în stradă, în anii 80, un sfert de milion de pacifiști, mărșăluind la Bonn în contra anticomunistului președinte Reagan, împotriva NATO și a deciziei reînarmării Vestului în fața amenințării rachetelor SS rusești. 

Iar azi? Alt președinte american, dar tot republican, comic și partizan al unor politici de mână forte, i-a scos în stradă nu doar pe compatrioții săi urând ceea ce stânga apuseană crede a fi "rasismul structural" de peste ocean (contrazis, totuși, de anii de președinție ai lui Obama), ci și pe alții. Pe austrieci, britanici, olandezi. Și pe germani. Liderii protestatarilor s-au bucurat mult, după îndelung răbdata izolare impusă de corona, de băile de mulțime. Și au protestat, prin urmare, cu îndoită putere nu numai în memoria victimei, americanul de culoare George Floyd, sufocat, foarte probabil, de genunchiul unui polițist alb ținut interminabil pe grumazul său. Ci și, în special, cu umori și emoții chiar mai aprinse, în contra celui perceput că marele "făptaș rasist", "stimulând rasismul" și calificat, prin urmare, la stânga spectrului politic, drept o "plagă formată de un singur om". Așa l-a numit, textual și consensual, pe Donald Trump, într-un talkshow al televiziunii publice germane ARD, actrița și editorialista Samira el Ouassil, o specialistă a declarațiilor culegând ropote de aplauze la scenă deschisă . 

Alt talkshow al aceluiași canal a spart cu și mai mare aplomb gura târgului, moderatoarea, Sandra Maischberger, invitând la o discuție corectă politic despre rasism și despre afroamericani cinci iluștri politicieni și specialiști germani. Cu toții albi. Cu toții etnici germani, așa cum, la constituirea ultimului guvern Merkel, nu mult după plecarea de la putere a primului președinte de culoare al SUA, erau și toți miniștrii guvernului federal german, în frunte cu cancelara. 

Gafa moderatoarei în raport cu corectitudinea politică a stârnit în rețelele de socializare și în massmedia germană un shitstorm tinzând spre magnitudinea celui care a condus peste ocean la prăbușirea, recentă, a navei amiral a presei americane. La New York Times și-a dat demisia, duminică, șeful departamentului de opinie al marelui ziar de stânga american. Impardonabilă să "eroare"? 

Ziarul, care publică frecvent editorialele unor lideri autoritari, ale unor criminali și extremiști, de la Putin și Erdogan la propagandiștii teroriștilor Hamas, ai conducerii iraniene și ai talibanilor, a permis, după zile de verificări și răsverificări de fapte și de stil, apariția opiniei unui senator american. Unul ales, cum altfel, democratic. Dar aparent insuficient de progresist. Or, congresmenul Tom Cotton, un absolvent al universității de elită Harvard, un bastion al progresismului, își argumentase editorialul solid, pe bază de fapte în mod normal incontestabile: întru oprirea vandalismului, violențelor și jafului pustiind zile în șir metropolele americane, senatorul de Arkansas favorizase recursul la așa-numitul Insurrection Act. E vorba de o lege în baza căreia s-a intervenit cu armata americană împotriva propriilor cetățeni (aderați la Ku Klux Klan) ca să se facă față violențelor rasiste din anii 50 și 60 ai veacului trecut și a se permite elevilor și studenților de culoare accesul la școli proaspăt desegregate. 

Atât le-a trebuit senatorului republican și editorilor ziarului. Întreaga suflare a stângii americane a reacționat cu neostoită intolerantă, incriminând editorialul cu furie proletară. Și, mai ales, minoritară, de vreme ce marxismul contemporan a înlocuit lupta de clasă cu lupta de rasă și campaniile pentru diversitate. Astfel, locul proletariatului ca victimă a istoriei s-a văzut atribuit minorităților etnice, rasiale și sexuale, rolul de bau bau al clasei burghezo-moșierești revenind unei prezumtive "dominații toxice" a majorității înfierabile a bărbaților albi, creștini și heterosexuali. 

Așa se face că 800 de jurnaliști consistent îndoctrinați ai prestigiosului cotidian s-au simțit îndreptățiți să reacționeze la editorialul febril osândit, revoltându-se politic corect. Răzmerița lor i-a determinat pe mai-marii farului libertății presei americane să-și pună cenușă în cap și să stingă lumina. 

Brusc, libertatea presei n-a mai putut respira. S-a constatat că degeaba ești senator, respecți faptele, argumentezi diferențiat și rațional pe baza lor, a jurisprudenței și a istoriei, iar ziarul îți controlează la sânge, după zile de tratative și redactări de text, editorialul. Degeaba garantează constituția SUA inexistența delictului de opinie și dreptul la părere și la libertatea exprimării ei. Degeaba îngenunchease anterior NYT în fața intoleranței, tipărind, în numele diversității, mizeriile unor teroriști. Degeaba e virtual imposibilă formularea unor criterii valabile și credibile, în temeiul cărora să fie posibilă cenzura într-un stat de drept și o presă liberă. În final, NYT a cedat în fața ideologiei și a presiunilor partidei proprii, care admite publicarea opiniilor talibane, dar nu pe ale unui congresman american conservator. Ziarul a regretat tipărirea textului lui Cotton. Și a anunțat că va "verifica" pe viitor "și mai sever faptele" interpretate de un comentariu, ceea ce, în condițiile date, nu poate să însemne decât că le va răstălmăci astfel, încât să justifice oricând cenzura opiniilor neconforme politic.

E de mirare că, în aceste condiții, nu se mai prea abordează în massmedia apuseană realitățile metropolelor americane? Care, culmea, sunt conduse, cu tot cu poliția, nu de "singurul făptaș" Trump, ci de o multitudine de politicieni de stânga, defel conservatori, defel republicani, la fel ca guvernatorul democrat al statului Minnesota, sau ca primarul, tot democrat, din Minneapolis? E uimitor că se trece sub tăcere ori se edulcorează deplorabilul rasism european? 

Din pricina lui, poliția germană a avut nevoie, altfel decât cea din Minneapolis, care l-a arestat pe loc pe prezumtivul făptaș principal, de un interminabil deceniu ca să elucideze crimele neonaziste ale NSU, comise asupra unor rezidenți și cetățeni de origine străină. După împușcare, s-au văzut suspectați că ar fi fost nu atât victime, cât mafioți, răpuși în reglări de conturi. E semnificativ că asasinarea lor n-a declanșat, cel puțin zece ani la rând, nicio demonstrație de protest. 

Reducționismul operând în conspiraționisme funcționează în toate ideologiile postmoderne. Demonizarea unui lider inconsistent e infinit mai lesnicioasă decât adecvarea la realități incomode și argumentarea persuasivă. Și ce poate fi mai tentant întru asigurarea în perpetuitate a unei puteri prea ușor de pierdut pe volatila piață a votului liber în fața unui adversar redutabil, decât cenzura care-i închide gura? 

Ce consecințe politice va avea siluirea pe calapod ideologic a realităților? În lumea unui singur tip de victimă și a unui "singur făptaș", violentarea lor e mană cerească pentru obiectivul lui Trump de a se vedea reales. Dar întinderea presei pe patul lui Procust? Va transforma ascensiunea populismelor și răspândirea conspiraționismelor într-o plimbare de sănătate.